Dumnezeu Înviat, „speranța unor vremuri mai bune”

Conciliul Vatican II – cel de-al XXI-lea conciliu ecumenic din istoria Bisericii (1962-1965) – în constituția pastorală, Gaudium et spes prezintă parcă profetic: „Neamul omenesc trăiește astăzi o nouă etapă a istoriei sale, în care schimbări profunde și rapide se extind, treptat la întregul glob … astfel putem vorbi despre o adevărată transformare socială și culturală, care se reflectă chiar și în viața religioasă”.

Papa Francisc, într-un discurs pregătitor al săptămânii mari, spune: „În Isus Cel Înviat, viața a biruit moartea. Această credință pascală alimentează speranța noastră. Este SPERANȚA unor vremuri mai bune, în care noi să fim mai buni”.

A-L cunoaște pe Dumnezeu – pe Dumnezeul adevărat, cel Înviat, aceasta înseamnă a primi speranță. „Aduceți-vă aminte că în vremea aceea erați fără Hristos, … fără speranță și fără Dumnezeu în lume”, spunea Sfântul Apostol Pavel, efesenilor. Certitudinea speranței se bazează pe puterea și fidelitatea lui Dumnezeu.

„A trăi cu speranță”, spune Papa Francisc, „înseamnă să mergi spre o recompensă, spre fericirea pe care nu o avem aici, dar pe care o vom avea acolo… [speranța] este o virtute greu de înțeles. Este o virtute umilă, foarte umilă. Este o virtute care nu dezamăgește niciodată: dacă sperați, nu veți fi niciodată dezamăgiți. Este, de asemenea, o virtute concretă”. Speranța nu este o idee, nu este un loc frumos, ci este întâlnirea cu Isus Hristos.

Omul este chemat de Dumnezeu la speranță. Fiecare credincios trebuie „să-și pună încrederea în făgăduințele lui Hristos și să se sprijine, nu pe puterile proprii, ci pe ajutorul harului Spiritului Sfânt”, afirmă același Conciliu Vatican II. E virtutea celor ce călătoresc, plini de dor, pentru a răspunde chemării lui Dumnezeu, de la care așteaptă totul. Virtutea speranței răspunde aspirației către fericire, acea fericire care se regăsește în inima fiecăruia, care inspiră rugăciunea și efortul personal – ea ne spune ce să cerem și ce să facem – și, de aceea, ea armonizează activitatea personală cu lumina și atragerea harului. Speranța se traduce în iubire și rugăciune: în acea iubire care este susținută de speranță și este plină de speranță și în acea rugăciune care ține mereu vie credința că, prin darurile Tatălui, colaborăm la planul divin, iar prin rugăciunea unită cu Hristos cel Înviat, Tatăl ne dăruiește pe „Mângăietorul – Spiritul Adevărului”, pentru a rămâne cu noi pentru totdeauna. Speranța purifică activitățile oamenilor pentru a le îndrepta spre Împărăția cerurilor.

Cel ce speră se află într-o continuă luptă, depune un efort, având însă certitudinea biruinței finale. Nu pentru că idealul este ușor de atins, deoarece, din cauza piedicilor și a greutăților eșecul nu este exclus, dar el se bazează pe promisiunile divine, pe mijloacele pe care Biserica le pune la îndemână și astfel dobândește certitudinea biruinței.

Speranța creștinilor se leagă și de faptul că Hristos a promis asistență Bisericii Sale până la sfârșitul lumii (cf. Mt 28, 20); a promis ajutorul Spiritului Sfânt în timp de prigoană (cf. Mt 10, 19), ajutor pe care Biserica primilor ani l-a experimentat în viața ei, după cum l-au experimentat, mai târziu, toți cei care, cu inima curată și umilă, și-au mărturisit credința, pe care au trăit-o după cuvântul evanghelic „Bucurați-vă în nădejde; în suferință fiți răbdători; la rugăciune stăruitori” (Rm 12,12).

Așadar speranța este caracterizată de răbdare. Chiar în mijlocul încercărilor și a suferințelor, ea se îndreaptă spre lucrul sperat și în același timp îl așteaptă. Spre deosebire de cei ce trudesc și se jertfesc pentru o pace, bunăstare și fericire pământească, pentru un rai pe pământ, speranța creștină are ca obiect un eveniment viitor, care însă este deja prezent într-o formă misterioasă. Hristos a venit și ne-a mântuit. El ne-a încorporat în Împărăția Sa, încât posedăm, în mod anticipat, viața veșnică. Suntem îndumnezeiți și așteptăm definitiva noastră mărire, cu o speranță sigură, care nu înșală. În mântuirea prezentă avem speranța desăvârșirii slavei care va veni: „în speranță am fost mântuiți”.

„Să mergem înainte cu speranță!”, așa încheie Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte. „Fiul lui Dumnezeu, care s-a întrupat acum două mii de ani din iubire pentru om, împlinește și astăzi lucrarea sa: trebuie să avem ochi pătrunzători pentru a-L vedea și, mai ales, o inimă mare pentru a deveni noi înșine instrumentele Lui … Acest mandat misionar ne invită la același entuziasm care a fost propriu creștinilor de la începuturi: putem să contăm pe puterea aceluiași Spirit, care a fost revărsat la Rusalii și care ne îndeamnă astăzi să plecăm din nou, susținuți de speranța „care nu înșală” (Rom 5,5).

Să rămânem plini de speranță și credință că Isus, Cel care a murit și a Înviat pentru noi toți, ne luminează și ne oferă putere prin Spiritul Sfânt, pentru a răspunde vocației supreme, aceea de a cunoaște fericirea veșnică, de a dobândi mântuirea.

Fiecare credincios, conștient de apartenența sa la marea „familie a Bisericii”, prin speranță, devine apostol al Învierii, dă mărturie despre fericirea de a-L urma pe Hristos, chiar pe Calea Crucii, pentru că acest drum conduce sigur la biruința vieții asupra morții, la Împărăția Luminii și a Păcii în Hristos cel Înviat.

Pr. dr. Florin BOZÂNTAN