Dr. Adela GOLEA: Pentru urgentişti, instruirea continuă este primordială

Pentru cei care lucrează în sistemul de urgenţă, instruirea continuă este un lucru primordial. „Dacă nu ne instruim personalul, continuu, pentru a lucra pe teren accidentat şi în condiţii de accidente de tot felul, ne pierdem abilităţile” – declară dr. Adela Golea, medic-şef UPU-SMURD Cluj.

La aproape un an de la accidentul aviatic din Apuseni şi de la lansarea proiectului de înfiinţare a unei subunităţi de pompieri şi SMURD şi a unui centru de instruire pentru situaţii de urgenţă, la Beliş, dr. Adela Golea revine, în interviul acordat ziarului Făclia, asupra importanţei şi asupra necesităţii urgentării acestui proiect:

 – Este perioada în care „se trag linii”, se socoteşte ce a fost şi ce nu a fost bun în anul care a trecut, se fac planuri pentru anul care abia a început. Luîndu-le pe rînd: cum a fost anul 2014 la UPU-SMURD Cluj?

– Aş putea spune că a fost un an un… pic mai greu, cu multe evenimente în prespital. A fost însă şi un an bun, pentru că am împlinit şi am aniversat 20 de ani de activitate SMURD Cluj, am reuşit să facem primul congres interdisciplinar de medicină de urgenţă la Cluj şi să compensăm, poate, partea care este de stres psihologic cu partea frumoasă a realizărilor în aceşti 20 de ani.

– Cîte cazuri aţi avut în 2014, la UPU?

– Peste 43.000.

– Mai multe faţă de 2013?

– Mai multe. Dar, ăsta este mersul lucrurilor, din păcate. În fiecare an avem cu 10-15% mai multe cazuri decît în anul precedent, sau cel puţin asta se întîmplă în ultimii ani. Pe de o parte ne punem problema dacă într-adevăr populaţia are mai multe probleme de sănătate, sau dacă, fiind serviciile noastre mai accesibile, populaţia a început să acceseze mai frecvent sistemul. Sînt cele două balanţe.

Ceea ce din punctul meu de vedere ne dă un pic de gîndit şi trebuie comunicat cu forurile de pe celelalte specialităţi este că am avut foarte multe cazuri de accidente vasculare cerebrale, în 2014, şi foarte multe la pacienţi tineri. A coborît vîrsta, sub 60 de ani; am avut cazuri de accident vascular cerebral şi la 24 de ani. Sînt destul de multe infarcte, dar ca proporţie, nu depăşesc accidentele vasculare cerebrale.

– Cîte cazuri de accidente vasculare cerebrale aţi avut în 2014?

– Peste 1.000, iar infarcte, peste 300.

– Comparativ cu anii trecuţi…?

– Accidentul vascular cerebral este într-o continuă creştere. Anul acesta au fost cu 20% mai multe cazuri decît anul trecut.

– Există o explicaţie medicală pentru asta?

– Sînt foarte mulţi factori de risc care, controlaţi, poate ar putea duce la o scădere a numărului de accidente vasculare cerebrale. Mă refer la hipertensiunea arterială netratată sau necunoscută, la diabeticii care sînt netrataţi sau care nu-şi iau cum trebuie tratamentul, la încărcarea lipidică a sîngelui, la dislipidemiile acelea care, unele, pot fi tratate. Şi atunci, toate, cumulate, probabil duc la această creştere a numărului de cazuri de accident vascular cerebral.

Cred că ne-ar ajuta un pic şi o mai bună educare a populaţiei, în sensul că oamenii să înţeleagă că trebuie să ia anumite măsuri. Şi asta nu ţine de medic, pentru că medicul poate să spună: „Mănîncă la regim. Ia-ţi medicamentele de tensiune”, dar dacă pacientul nu ascultă, medicul nu are nici o soluţie.

Un lucru bun, în 2014, este că s-a început şi la Cluj acea terapie specifică, aşa cum este pentru infarct, tromboliza, pentru accidentul vascular cerebral. Este o colaborare cu Clinica de Neurologie, pe care sperăm să o continuăm. Se adresează pacienţilor care recunosc simptomele şi vin în primele patru ore de la debutul accidentului vascular verebral, şi cărora, în funcţie de ce tip de accident vascular cerebral este, li se poate face această tromboliză, care lizează cheagul; practic se recanalizează vasul, artera, şi pacientul începe să îşi revină, nu rămîne cu hemiplegii.

– Ce alte cazuri s-au înregistrat în număr mare la UPU-SMURD, în 2014?

– Au fost destul de multe accidente de circulaţie, cu victime: peste 900. Au fost, de asemeni, şi cazuri de intoxicaţii. Nu au fost neapărat foarte numeroase, predominante fiind cele cu alcool. Deci nu intoxicaţii cu medicamente sau cu diverse alte substanţe.

– Spuneaţi că 2014 a fost un an greu…

– Din păcate, a fost un an greu pentru toţi colegii, avînd în vedere evenimentele din prespital. A fost un an în care noi am încercat să luăm mai multe măsuri pe partea de training, pe partea de lucru în echipă, dar n-am reuşit foarte mult să reducem stresul, pe personal, şi asta îşi pune amprenta. Este foarte greu să lucrezi în condiţiile date, pentru că fiecare îşi doreşte să fie foarte bine pregătit profesional, şi-şi pune problemele: Oare am făcut tot ce trebuia? Oare mai trebuia făcut ceva? Şi din acest motiv avem foarte mulţi colegi care sînt un pic îngrijoraţi pentru ceea ce ar trebui să reprezinte evoluţia activităţii lor.

– Adică…?

– În sensul că au fost de acord să facem mult mai multe traininguri, dar doresc un pic de suport în ceea ce priveşte, să zic aşa, partea de încărcătură emoţională şi încărcătură ca număr de pacienţi. Pentru că numărul de medici nu ne-a crescut, încă; a crescut numai numărul de pacienţi.

– Cîţi medici sînt în prezent la UPU Cluj?

– În prezent sîntem 26 de medici urgentişti care asigurăm partea de UPU, asigurăm cele două gărzi de prespital, pe SMURD, şi asigurăm garda de neonatologie, de prespital. Iar cînd va veni elicopterul, va trebui să asigurăm şi partea de elicopter.

– Cîţi medici ar trebui, sau ar fi ideal, să fiţi?

– Ar trebui să fim continuu minim 7-8 oameni. Ne-ar mai trebui un om sau doi pe tură.

Ideea este, însă, alta. Ar trebui să se înţeleagă ce este urgenţa şi ce se face în urgenţă. De ce spun asta? Pentru că de multe ori în urgenţă vin pacienţi care doresc să-şi facă analizele REPEDE. Sau doresc să investigheze anumite lucruri REPEDE! Sigur, tu nu poţi să laşi nici un pacient să meargă acasă pînă nu-l vezi. Dar aceşti pacienţi, de obicei, aşteaptă, şi din cauza asta apar nemulţumiri.

– De ce?

– Pentru că urgenţa este pentru stările acute, indiferent dacă ele sînt din accident sau sînt de cauză medicală. Pentru celelalte, trebuie mers prin ambulator sau prin programare. Ştiu că uneori, tot din lipsă de personal şi pe celelalte specialităţi, aceste programări durează. Şi atunci, oamenii vor să-şi rezolve mai repede problema şi vin aici, şi spun: „Nu ne puteţi refuza, că am venit în urgenţă!”. Trebuie înţeles însă că la triaj se face această diferenţă între ce înseamnă urgenţa reală, şi ce înseamnă problemele cronice care trebuie rezolvate, trebuie asistate, dar nu aici, la UPU! Şi populaţia trebuie să înţeleagă că anumite analize, anumite investigaţii UPU nu le face. De ce? Pentru că nu are dotarea necesară şi nici nu trebuie să o aibă. Sînt apanajul altor specialităţi.

– Cazuri deosebite în 2014, aţi avut?

– Cazurile „deosebite”, în sensul că pun, poate, cele mai multe probleme, şi de diagnostic, şi de terapie, sînt politraumatismele.

– Care vin din accidente?

– Da, din accidente de circulaţie. În aceste cazuri sînt foarte multe leziuni, iar acestea decompensează şi patologia veche a pacientului. Cazurile necesită o colaborare în echipă cu foarte multe specialităţi: poate îţi trebuie trei-patru tipuri de chirurgi – şi chirurgi generalişti, şi plasician, şi chirurg toracic, şi neurochirurg -, îţi trebuie anestezist. Trebuie să lucrezi în echipă şi trebuie să lucrezi contracronometru. E frumos zis „ora de aur”, dar uneori sînt minute de aur. Dacă nu iei o decizie în acele minute, există riscul să nu o mai poţi lua.

– A rămas în mintea multora accidentul aviatic din Apuseni, din ianuarie 2014. Ce s-a învăţat din acel accident şi ce s-a schimbat în sistem, în urma lui?

– Sistemul se schimbă tot timpul. Se schimbă şi dacă nu este un eveniment, pentru că, în general, ne dorim să-l perfecţionăm. Ceea ce trebuie să se înţeleagă însă este că în asemenea condiţii de accidente – de aviaţie, de dezastre -, lucrează mai multe sisteme: lucrează sistemul medical, lucrează sistemul de la ISU – care oricum vin în mod frecvent în contact, unul cu altul -, dar acestora li se adaugă şi sistemul de Apărare şi cel de la IGAV (Inspectoratul General de Aviaţie al MAI).

Cred însă că niciodată nu vom fi perfect pregătiţi pentru un accident major, pentru că fiecare are un alt determinism, alte condiţii, şi totdeauna se vor face analize după astfel de accidente, ca să vedem ce se poate perfecţiona. De ce zic că niciodată nu poţi să fii perfect pregătit? Pentru că noi facem nişte scenarii, nişte simulări, în funcţie de experienţa noastră sau de experienţa internaţională, a ceea ce s-a întîmplat pînă la acel moment. Uneori, între 20, pînă la 80 la sută din ceea ce a fost pînă acum acoperim prin simulări; şi, de asemeni, intervin factori noi, la care trebuie să te adaptezi.

Cred că este greu de înţeles pentru cineva din afară de ce medicii şi cei de la ISU care lucrează în urgenţă au acel zîmbet pe faţă întotdeauna cînd reuşesc să facă faţă unui eveniment neaşteptat.

– Poate explicaţi…?

– În momentul în care plecăm spre o urgenţă, noi cunoaştem o situaţie dată, şi situaţia asta nu este întotdeauna cea reală, cea pe care o găseşti acolo, la faţa locului. Numărul victimelor nu este întotdeauna cel care ţi s-a spus. Fiecare dintre noi încearcă să-şi imagineze scenariul, pînă în momentul în care ajunge la accident. Îşi pregăteşte tot ce poate pentru acel scenariu, din mers şi în timpul mersului, şi acolo trebuie să ia decizia. Este foarte greu să spui că ai luat decizia perfectă. Cei care privesc, pot să spună că… n-ai făcut cutare sau cutare. Nu au toate elementele. Dar este un lucru pe care noi îl educăm la toţi colegii: să ia o decizie. Altfel, dacă ajungi să nu iei o decizie,  să oscilezi şi să asculţi de tot ce ţi se spune din jurul tău, este împotriva managementului de salvare. Este foarte important să ştii ce ai de lucru, să ştii să-ţi utilizezi aparatura şi ceea ce ai, să-ţi ştii echipa pe care trebuie să te bazezi (nu este timp pentru altceva, acolo!) şi să iei o decizie. Decizia aceea se poate modifica din mers, în funcţie de cum evoluează scenariul de la faţa locului. Important este să fii obişnuit să iei acea decizie.

– În urma accidentului aviatic din Apuseni, din 2014, s-a ajuns la concluzia că este absolut necesară înfiinţarea unei subunităţi de pompieri şi SMURD la Beliş, aceasta urmînd să deservească şi comunele de munte din jur – Mărişel, Mărgău, Rîşca şi Călăţele. Ştiu de la primarul din Beliş că proiectul este, în sfîrşit, gata. Ce urmează?

– Este gata proiectul realizat de arhitecţi. Urmează să identificăm sursele de finanţare, iar apoi se va trece la realizarea obiectivului.

– Proiectul prevede şi înfiinţarea unui centru de instruire pentru situaţii de urgenţă, la Beliş. Dvs aţi fost cea care, în şedinţa de constituire a parteneriatului între cele cinci comune, ISU-SMURD şi Consiliul Judeţean, din februarie 2014, aţi solicitat includerea, în proiect, a unui astfel de centru. Era neapărat nevoie de un centru de instruire pentru situaţii de urgenţă, în această parte a ţării?

– Dacă nu ne instruim personalul continuu pentru a lucra pe teren accidentat şi în condiţii de accidente de tot felul, ne pierdem abilităţile. Pentru noi, instruirea continuă este un lucru primordial. Poate aţi remarcat că în cadrul acestei specialităţi, de medicină de urgenţă, au existat continuu, coordonate de dr. Arafat, tot felul de programe de instruire, la nivel naţional. De ce? Pentru că trebuie să ştim să lucrăm şi trebuie să lucrăm toţi după aceleaşi reguli. Se întîmplă frecvent ca echipajele să fie chemate dintr-un judeţ în altul, în diferite situaţii de urgenţă. Gîndiţi-vă că, dacă nu am avea toţi aceeaşi aparatură, aceleaşi maşini, aceeaşi metodologie, aceeaşi pregătire, nu am putea lucra unii cu alţii. De aceea s-a dorit să fie o structură unitară şi dotarea să fie la fel: pentru că, dacă la UPU Craiova, să zicem, trebuie să plece acum cineva din Cluj, el poate lucra şi acolo, pentru că are şi acolo acelaşi monitor, acelaşi defibrilator, aceleaşi materiale de lucru.

Fără training, însă, este foarte greu să faci faţă unor situaţii extrem de stresante. Ideea noastră este de a învăţa, de la simplu la complex, pe nişte manechine care reacţionează şi pe care poţi să faci orice scenariu, pînă la deces. Însă una este să faci aceste simulări în UPU, şi alta să le faci pe un teren accidentat.

– Am înţeles că centrul de instruire de la Beliş va fi, oarecum, unic, în această parte a ţării.

– Fiecare astfel de centru este unic, în felul lui. La Beliş pot să spun că sînt nişte facilităţi de instruire pe teren accidentat. Acolo este un lac de acumulare, este teren montan şi sînt foarte multe lucruri care pot fi simulate, acolo, pentru a instrui oamenii în condiţii foarte apropiate de realitate. Fiindcă, aşa cum spuneam, nu este acelaşi lucru să simulezi într-un spaţiu din UPU şi să resuscitezi în UPU sau să resuscitezi pe un perete de stîncă ori printre nişte copaci doborîţi, ori lîngă o maşină care are risc de a cădea în apă sau în prăpastie ş.a.m.d. Sînt nişte tehnici speciale, în care prima dată trebuie să intervină colegii de la ISU şi abia după aceea poate interveni echipa medicală.

– Cine se va instrui în centrul de la Beliş?

– Echipe mixte, şi de la ISU, şi medici, şi colegii de la Salvamont. Se vor face programe de instruire, la întîlnire cu colegii din alte judeţe sau cu colegi cu altă experienţă, pe care să-i aducem să ne înveţe, din străinătate.

– A trecut deja un an de cînd acest proiect a fost lansat, ca idee. Ca să nu mai treacă alţi ani pînă la implementare, trebuie să vă întreb: cît de urgentă este nevoia acestui centru de instruite, pentru urgentişti?

– Foarte, foarte urgentă. Dacă s-ar putea ca acest centru să fie gata mîine, ar fi perfect!

– O ultimă întrebare: Ce vă doriţi cel mai mult, pentru 2015, legat de UPU?

– Să nu avem evenimente cu victime, care să nu evolueze favorabil. Pentru colegii mei, îmi doresc să aibă un climat bun în care să lucreze, să aibă cu ce lucra şi să-şi dezvolte abilităţile de a lucra.

M. TRIPON