Din condei…Pecetea fluturelui cap-de-mort

Volumul antologic intitulat „Laureat al norilor (1982-2021)”, apărut anul acesta în colecția „Echinox” a editurii clujene Școala Ardeleană (sub egida Bibliotecii Județene „Octavian Goga”), lansat cu ocazia evenimentului aniversar dedicat poetului Ion Cristofor la împlinirea vârstei de 70 de ani, este o carte generoasă, la propriu și la figurat. Aceleași emoții plăcute pe care le-am trăit în spațiul primitor al Casino Centru de Cultură Urbană, în data de 21 iunie a.c., le resimt răsfoind acum filele cărții.

Antologia de față se constituie într-un purpuriu literar prin nestemate lirice culese din volume publicate de-a lungul timpului de către maestrul Ion Cristofor, poetul mereu tânăr în ființarea și notația cu care ne-a obișnuit: „În odaia fulgerului” (1982), „Cina pe mare” (1988), „Marsyas” (2001), „Casa cu un singur perete” (2004), „Sărbătoare la ospiciu” (2004), „O cușcă pentru poet” (2007), „Angore et taedio” (2009), „Cine a dat foc Romei” (2010), „Geamantanul de sticlă„ / ”The Glass Suitcase” (2011), „Orchestra de jazz” (2012), „Gramofonul de pământ” (2014), „Nopți de jazz” / Nuits de jazz (2015), „Cronica stelelor” (2017), „Vida de reserva” / „Viață de rezervă” (2017), „Poeme canibale” (2021).

Aplecarea asupra condiției poetului este o tactică pe care Ion Cristofor o preferă adesea pentru a semnala „arsenalul” specific acestuia, pentru a sensibiliza lectorul asupra acestei categorii umane. Poetul este deținătorul și mânuitorul iscusit al cuvintelor, aparent „infime”, cu alte cuvinte, crucea pe care o are de purtat. În singurătatea contemplării, el este cel damnat să prevină dispariția fenomenelor cosmice sau a transfigurărilor sezoniere date uitării de mulți, prin atenta însemnare pe răbojul pietrei.

Zbaterea poetică înseamnă ardere continuă, asemenea flăcării fulgerătoare, înseamnă jertfă pe altarul timpului, fără împotrivire, în așteptarea harului creator, necesar deconstrucției și reconstrucției, într-o lumină renăscută a cuvântului.

Lumea este o comuniune cu veacul străbunilor („Sunt ceasuri în care/sub talpa casei se aud izvoarele/conversând cu strămoșii” – „Seara”), un dialog al vieții cu moartea. Apa încheagă totul, ploaia cade simbolic din neant, ca un refren.

Ion Cristofor este mereu cu gândul la poezie, el caută esența, idealul („nici o funie dreaptă nu-mi arăta/ sensul în care se derulează poemul” – „Dimineața”) în malaxorul unui prezent decadent. Este poetul modest, care se lasă vrăjit de visul uimirii pentru a se trezi la un zgomot banal, care se lasă înghițit de forțele vegetației carnivore pentru a se plămădi lăuntric din nou, revenind cu vigoarea luminii. Poemul „Oțel și diamant” surprinde deslușit momentul/motivul revelației artistico-spirituale, când eul este gata să absoarbă totul, într-o stare de emanație purificatoare: „Într-un stol de păsări inima ta se deschide/Prin rouă pășind ca printr-un plâns al morților/În auroră te izbesc gheare limpezi în față./Miroși a țărână, miroși a văzduh/C fierul sabiei e mâna ta de rece,/Auzi porțile asfințitului deschizându-se celor orbi./Înduplecă lumina să mai rămână pe file/Oțel și diamant din ultima stea./Părăsește-mă, lebădă, desfă-te din inima mea.”

Eternul feminin se brodează în jurul discursului liric și nu puține sunt stările în care poetul aduce înainte imaginea femeii ca reflexie a naturii, a femeii „marmoree”, a femeii zidit(oar)e, a femeii din vis…Din când în când, romanticul se trădează pe sine în entuziasmul refacerii cuplului idilic: „Fericită se luminează oglinda/în care chipul tău/îl întâlnește pe-al meu” – „Vântul”.

Un suflet care iubește muzica și arta în general și care nu se poate sustrage efectului acesteia…Un suflet care aleargă din claustrarea propriei locuințe până departe, pe meleagurile îndepărtate ale Romei, ale Orientului…

Istoria mică și istoria mare, micro și macro cosmosul își vestesc geneza și ritmul propriu. Omul este legat de cer așa cum este de cenușă. Ape cerești și subterane se unesc răscolind eterul, într-un fluviu al emoțiilor, nunta în cer capătă o altfel de sobrietate („Soarele, îmbrăcat în costumul de mire/Mâhnit s-a retras într-o catedrală iberică” -„Cronica stelelor”).

Conștiința lui homo religiosus își imprimă convingerile asupra reveriei poetice. Între credință și tăgadă, Dumnezeu este adus în infernul teluric pentru a răspunde întrebărilor răscolitoare sau pentru a asculta rugăciunea, strigătul disperat al poetului, ale cărui resurse rămân, în cele din urmă „aceste semne/(…)Aceste șiruri negre/ce ies din mine ca un roi de furnici” – „Poezia”.

Ion Cristofor scrie o poezie neo-modernistă, în care trucuri și resorturi ale veacurilor literare trecute se împletesc cu spiritul contemporan critic, rebel, dubitativ, într-o fuziune proprie. Numai așa pot sta laolaltă zeii și brokerii, Van Gogh și femeia de plastic…

În accepțiunea lui Ion Cristofor, dispariția cuvintelor sau răzvrătirea poeziei (descifrată în refuzul acesteia de a mai „curge”) ar echivala cu un colaps total. Înlăturând pecetea fluturelui cap-de-mort (laitmotiv), poetul își dă frâu liber privirii atotcuprinzătoare și scrisului frenetic („scrie, scrie, scrie”), continuând efortul revărsării metaforei, înaintând „netulburat/pe o funie de cuvinte/ pe deasupra abisului” – „Asemeni liliacului”. De reținut, tăcerea despre care Ion Cristofor ne vorbește este tot o formă de poezie.

Iulia GHIDIU