De la erou la tiran. De ce acum, „Rienzi”?

 

Rar mi-a fost dat să citesc atâtea cronici la un singur spectacol. Cele scrise până în prezent, pro și contra, pot constitui un volum de sine stătător, interesant că lectură. Interesant pentru că te obligă să mergi la surse istorice (Roma secolului al XIV-lea, macinată de luptele între familiile nobiliare, tribunul Cola din Rienzi, Richard Wagner, stilul francez de Grand Opera, Canonul de la Bayreuth, interesul lui Hitler pentru această operă…), să citești literatura dedicată viitorului distopic („1984” de Orwell, „Minunata lume nouă” de Huxley, „Fahrenheit 451” de Bradbury, „Noi” de Zamiatin, la pelicula lui Kurt Wimmer „Equilibrium” din 2002…) și nu în ultimul rând, să ai în vedere evenimente istoriei contemporane nouă.

De ce acum este o întrebare legitimă. Sunt aniversați 150 de ani de festival, luând ca dată a primei ediții  13 august 1876. Doi, tocmai pentru că Wagner a exclus ” Rienzi”. Titlu care nu este uitat, titlu pe care Bayreuth l-am ținut în afara propriului Canon. Wagner însuși  nu și-a dorit „Rienzi” în festival. A trebuit sa vină 2026 că pentru prima dată în istoria Festspielhaus-ului, „Rienzi” să ajungă pe scenă.

Prin urmare, aniversarea celor 150 de ani nu înseamnă numai să celebrezi ceea ce Bayreuth a consacrat, ci să te și întrebi, pe drept cuvânt, ce a fost lăsat în afara acestei istorii. Ce nu trebuia să vedem la Wagner? De ce? În fine, în al treilea rând, „Rienzi” este despre populism și putere. Rienzi se ridică împotriva elitei corupte, promite restaurarea și bunăstarea, vorbește în numele poporului. Această fulminantă ascensiune se transformă într-o concentrare a puterii și într-un cult al personalității. Structura dramatică a operei devine din nou recognoscibilă și asta într-o epocă în care populismul, naționalismul și liderul providențial au revenit în centrul vieții politice în tot mai multe țări europene și nu numai. Însăși una dintre cele două regizoare, Alexandra Szemeredy, declara într-un interviu că într-un moment în care tendințele populiste de dreapta și cele fasciste sunt din nou vizibile, „opera „Rienzi” a căpătat o actualitate neliniștitoare”/Die Welt. „Rienzi” are și o istorie complicată cu Germania. Hitler admira opera,  „asociind Uvertura cu mitologia politică nazistă, dar și cu manifestările partidului nazist”/Financiar Time. „Rienzi” nu putea fi mai actual decât într-un moment în care Bayreuth este obligat să-și asume nu doar trecutul artistic, ci și trecutul politic.

Paradoxal, aniversarea celor 150 de ani este și o invitație de a privi înainte. Iar în acest caz, punerea în scenă a celor două regizoare-Alexandra Szemeredy, Magdolna Parditka-are logica ei. Este o axă temporală: ce a fost-ce am devenit-încotro mergem. Cele două semnează și decorurile și costumele. Personal nu aș trata decorul futurist că un simplu gest estetic, departe de mine gândul acesta. Îl citesc și îl văd că un dispozitiv de avertizare,  alt necesar semnal de alarmă.

„Rienzi” nu este un accident în program. Cum nu este nici alegerea viitorului distopic.

Mulți dintre cei care au văzut spectacolul și l-ar fi dorit clasic. O montare, părere personală, cu decoruri și costume de epocă ar fi plasat opera în zona reconstituirii istorice și atât. Am fi rămas în postura spectatorului  care vede un trecut încheiat. Viitorul distopic ne fură distanța istorică. Vedem o societate în care am putea ajunge din nou. Unii chiar au ajuns. Targetul este unul singur pentru întreaga omenire, să nu mai apară un alt Rienzi. Vedeți dvd, viitorul distopic se transformă într-un avertisment serios pentru prezent. Într-o montare istorică, Rienzi ar fi putut apărea că un erou romantic. În universul distopic el devine un mecanism politic. Societatea produce liderul și tot societatea îl și devorează. Montarea de la Bayreuth ne spune ceva ce trebuie să ne îngrijoreze. Priviți cum s-ar putea întâmpla din nou și cu ce consecințe.

De ce „Rienzi” ne vorbește atât de mult despre azi și mâine.

Dirijoarea franceză Nathalie Stutzmann are parte de recenzii favorabile per ansamblu. I se reproșează tempi lenți, lipsa de fluiditate între secțiuni, fragmentarea discursului muzical, pierderea tensiunii dramatice. Nu aș fi așa de aspru. A renunțat la 1500 de măsuri/tacte din partitură, lucru făcut și de Wagner, pentru a scurta durata spectacolului. A eliminat recitativele, momentele dansante, pantomima. Astfel, consider că Stutzmann a pus bine în valoare „celulele germinale” ale operelor care au urmat. S-a folosit de versiunea condensată a partiturii, Varianta Cosima.

Distribuția serii de vineri 14 august: Magnis Vigilius/Rienzi, Gabriela Scherer/Irene, Andreas Kanabs/Colonna, Jennifer Holloway/Adriano, Nagy Michael/Orsini, Vitalij Kowaljow/Cardinalul Raimondo, Matthias Stier/Baroncelli, Michael Kupfer-Radecky/Cecco del Vecchio, Catalina Bertucci/Friedensbote. Trebuie să amintesc Corul, dirijor Thomas Eitler-de Lint, impecabil, alt cuvânt nu am la îndemână. Orchestra Festivalului la fel. Au dat glas unor momente muzicale ce nu se pot uita, mă gândesc la „Santo spirito cavaliere”, la Marșul triumfal, „Tod treffe fie Verrater”, Corul mesagerilor păcii, „In seiner Blute”, „Var Tibi maledicto”, „Gerechter Gott”, „Ihr Romer auf”, ” Ersteh sus Grubern, du theure Roma”…

Iată cum povestea unui erou național , dornic să-și unifice țara, devine parabola nașterii unui dictator. De citit, de văzut și mai ales, de luat aminte.

Demostene Șofron

Credit foto Enrico Nawrath

Bayreuth, 15 august 2026

 

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.