Colindatul cu măşti teriomorfe în Transilvania

În această categorie a colindatului de tip sincretic vom include turca (ţurca) şi capra. Fără îndoială, turca este un obicei străvechi şi a avut o răspândire largă pe tot perimetrul locuit de români, atât în nordul cât şi în sudul Dunării, cu toate deosebirile ce se constată în practicarea lui. Această constatare duce la concluzia că obiceiul există din vremea unităţii noastre străbune.

Colindatul cu turca comportă două etape distincte: pe de-o parte colindatul cetelor de feciori sau de bărbaţi, deci colindatul propriu-zis, în care se epuizează întreg repertoriul de colinde sau numai o parte (după dorinţa gazdelor) şi se primesc darurile, pe de alta „jocul turcii” cu tot ceremonialul ce-l comportă, joc, muzică, teatru (moartea şi învierea turcii), recuzită. Prima etapă are un caracter sacru, solemn, a doua unul comic, de râs şi spectacol.

În cadrul ceremonialului, turca deţine rolul principal şi se află în centrul atenţiei întregului sat. Ea trebuie să joace şi să sperie copiii, femeile, fetele; juca la fiecare casă câte un joc scurt, foarte vioi, sacadat, în Bihor mai ales, pe ritm de „mânântăl” sau „pe picior”. Având o înfăţişare neobişnuită şi obiceiul „să muşte” pe cei întâlniţi în cale, ea putea sa sperie pe toată lumea.

Despre originea, rolul şi locul turcii în cadrul colindatului, s-au scris numeroase studii care au evidenţiat originea străveche, tracică a obiceiului, cu rădăcini în epoca pre-indo-europeană, chiar numele ei provenind din străvechiul „turon”, „tur”, „turica” sau, pentru „boriţa” din sudul Transilvaniei forma „bour”. De multe ori în satele cercetate, atunci când colindătorii se adresează turcii, folosesc un nume de împrumut, Mărişcă, Mărişcuţă, Ilenuţă. În lucrarea lui Czárán Gyula turca e numită Măriucă. Numele de Mărişcuţă este prezent şi în strigătura de la jocul turcii:

„Şi te-ntoarce Mărişcuţă

Că eşti Iudă şi dăsculţă”.

Ştim că anumite apariţii ale forţelor malefice (diavoli, draci, Satana etc.) în tradiţia populară nu se numesc, ci împrumută nume şi formule de genul „necuratul”, „ducă-se pe pustii”, „ucigă-l toaca”. Este posibil ca şi turca, apariţie diavolească, să fie încadrată în această lume a duhurilor necurate, a spiritelor morţilor, „muma pădurii” sau „muma apelor”.

Vom încerca să aducem în lucrarea noastră câteva aspecte şi consideraţii care ni se par revelatoare pentru acest obicei în aria nord-vestică a Transilvaniei, evidenţiind aspectele ei originale.

Turca apare în toate cazurile înregistrate de noi ca o mască teriomorfa cu dublu aspect, de animal şi pasăre şi jocul ei se leagă de sărbătorile Crăciunului. În unele localităţi, colindatul cu turca începea în dimineaţa zilei de 25 decembrie, adică în ziua de Crăciun după ce în prealabil, în seara zilei de 24 decembrie, au fost colindaţi primarul (birăul), popa, în unele sate şi „dascălul”, adică învăţătorul.

În alte localităţi colindatul cu turca începea în seara zilei de 24 decembrie, deci în ajunul Crăciunului, se continua toată noaptea, se făcea apoi o pauză, în răstimpul în care se oficia slujba în biserică, răstimp în care „turcaşii” se odihneau, după care se continua în după masa zilei de Crăciun.

Există atestări asupra colindatului cu turca şi la Anul Nou. În lucrarea lui Orosz Éndre despre colindatul în localitatea Apahida, este consemnat faptul că în această localitate „umblau cu turca de anul nou”. Azi turca mai este un obicei viu în localităţile Tilecuş, Hotar, Delureni, Valea Mare, Tăşad, Rontău, Pata, Rediu, Ciubanca, Coasta, Iara, Cătina, Măguri, Ciucea, Mărișel. În multe localităţi obiceiul a fost valorificat pe scenă, în cadrul unor manifestări folclorice, deci a devenit obicei-spectacol. În majoritatea localităţilor investigate, obiceiul colindatului cu turca a dăinuit până în preajma celui de-al doilea război mondial, în altele până prin anii 1961-1962, apoi 1975-1980.

Masca turcii nu diferă prea mult de la o localitate la alta. Partea cea mai însemnată a măştii e capul, cioplit din lemn, prevăzut cu un bot sau un cioc lung de până la 25 cm., în care partea inferioară este mobilă. Unii exegeţi compară capul turcii cu un cap de cerb, alţii cu ciocul berzei. Deci este o mască compozită. Capul turcii are două coarne şi este legat cu panglici colorate, mărgele, „prime”, „ţurgalauă” (clopoţei). Capul este fixat într-o „botă” peste care se pune o haină roşie, lungă şi largă, ce acoperă turcaşul (omul care poartă turca). Haina poartă denumirea de rochie sau felon. Masca şi băţul sunt ţinute în faţă la înălţimea capului, dând impresia că animalul reprezentat stă drept, în două picioare. Să nu uităm că băţul sprijinitor al măştii atârnă ca un phallus cabalin.

În alte părţi jucătorul stă aplecat din şale imitând mersul unui patruped, iar turca poartă o „bituşe” sau „gubă”, o blană făcută din petice care o acoperă până la pământ. Pe cap turca are două coarne asemănătoare celor de berbec. Este posibil ca această ipostază a turcii să fie cea mai veche, când ea întruchipa un animal cu trăsături bine definite, dacă acceptăm ipoteza lui B. P. Hasdeu sau pe cea a lui Romulus Vuia, că turca, brezaia, capra au la origine masca de cerb, descoperită printre desenele paleolitice de pe pereţii grotei „Trois Frérès” din Franţa.

Mai plauzibilă ni se pare interpretarea dată de Traian Herseni că „turca trebuie să fie ori pădurea însăşi, mai exact codrul, ori chiar mama codrului sau, mai precis, muma în genere (principiul matern originar)”; „Ce vietate reprezintă turca, e cerb sau taur, bour sau bouriţă (boriţă), cerboică sau capră, barză sau gheonoaie, lup, cal sau altceva” (…) „soluţia la care am ajuns este cât se poate de simplă şi de sigură: ea nu e nimic din toate acestea sau, dacă vreţi, e din toate câte ceva, în plus iepure, cocoş, păun etc. (…), ea nu aparţine regnului zoologic şi cu atât mai mult celui antropologic, ci ordinului mitologic.”

De la început trebuie să arătăm că, în acest areal, condiţia principală a intrării în ceata de colindători era să se cunoască bine colindele, să aibă vârsta între 18 – 40 ani; în rest, puteau să fie căsătoriţi sau nu, săraci ori bogaţi. Numărul membrilor cetei varia între 8 – 14 membri. Conducătorul cetei, denumit „birău”, avea sarcina să organizeze întreaga activitate a cetei, să obţină autorizaţie pentru colindatul cu turca, să vegheze la comportarea fiecărui membru al cetei, „să alduiască” darurile. În localitatea Copăcel conducătorul se numea „primar” şi din ceată mai făcea parte „un popă al turcii”, un perceptor (casier), „o iapă” sau „ţoapă”, un „jendar” numit şi „vojoi”.

„Hididuşii” (ceteraşii) care însoţeau ceata nu făceau parte din ceată. Ei erau plătiţi în finalul ceremonialului pentru prestaţia avută. În subzona cercetată colindătorii se adunau la o gazdă unde repetau colindele începând cu 15 noiembrie. De obicei, se căuta o casă mai încăpătoare, fără copii şi gazdă care să cunoască şi ea colindele. În timpul repetiţiilor era întrunită disciplina, în sensul că nu se admiteau întârzieri, nu se admiteau băuturi alcoolice, nu se primeau cetaşi care puteau compromite ceata.

La sfârşitul perioadei de repetiţii, cu câteva zile înainte de Crăciun, se trecea la împodobirea turcii „aşa cum îmbrăcăm mireasa”. În subzona cercetată există termeni specifici pentru a denumi părţile turcii şi podoabele. Rochia turcii se numeşte „felon” ori „falon”, panglicile „prime”, „sprioare” sau „goloande”, botul turcii se mai cheamă „flit”, „clonţ” ori „fleancă”, clopoţeii „ţurgălăi” şi „ţângălauă”, băţul turcii e numit „hotorog”, cureaua cu care se acţionează falca mobilă „cioplău”, iar coarnele „feic”. La 30 cm. Sub falca inferioară a turcii există o tăietură rotundă în felon, prin care turcaşul privea afară, denumită „obloc” sau „strungă”.

Odată pregătirile terminate, se trecea la colindatul propriu-zis prin sat. Trebuie amintit faptul că se insista asupra cunoaşterii tuturor colindelor, pentru a satisface exigenţa gazdelor care încercau „să-i prindă” că nu cunosc întreg repertoriul de colinde. Colindatul începea în seara de Crăciun după ora 20 şi în dimineaţa zilei de Crăciun. Nu se umbla cu turca numai dacă exista autorizaţie eliberată de organele de conducere locală (primar, birău, primpretor). De obţinerea autorizaţiei se ocupa „birăul” turcii, care plătea în jur de 50 ori 100 lei.

În anul 1912 jandarmii ungureşti au interzis desfăşurarea colindatului cu turca pentru că nu aveau autorizaţie şi motivând că acest obicei este „un rest de barbarie”. Turca a fost sigilată şi aruncată în podul casei primarului de atunci.

În anii comunismului obiceiul a fost din nou interzis, motivându-se că „e obicei din bătrâni, depăşit”, „o ieşit regula”, aceasta „sunt misticisme”. În mod obişnuit, colindatul începea de la autorităţile satului sau de la casa cu numărul 1 în sat, fără să se refuze nicio casă. Turcaşii puteau fi daţi în judecată şi pedepsiţi dacă ocoleau pe cineva. În Surduc se începea colindatul în capătul unde erau oamenii mai înstăriţi, consilierii pădurii, birăul, „volojmanul” (sub-birăul), „ielnicu” (brigadierul pădurii). În Băișoara se începea de la preot, urmând birăul, apoi se lua tot satul de la un capăt la celălalt, colindând fiecare casă.

Ceata prin reprezentanţii ei se adresează gazdei astfel: „Hristos s-o născut! Primiţi cu turca?” şi se răspunde: „Adevărat s-o născut! Primim, primim! Haidaţ în casă!” Cel care face oficiile de gazdă este bărbatul („gazda căşii”), cel care primeşte colindătorii, dă mâna cu birăul turcii, comandă ce colindă să i se cânte, face aprecieri asupra desfăşurării colindatului, îi invită să bea şi să mănânce, joacă alături de turcaşi, îi petrece până în uliţă şi-i pofteşte, protocolar, să vină cu colinda şi în anul următor.

În această subzonă nu există colinde la fereastră sau în curte; se colindă numai în casă, de regulă două colinde, din pricină că timpul nu permitea aceasta. Era obligatoriu ca la casa cu fete mari sau cu feciori să se interpreteze „colinda fetei mari” sau „colinda fetei mici”, respectiv „colinda junelui”, a feciorului.

Sătenii aşteptau nerăbdători şi cu bucurie colindătorii, îi primeau ca pe nişte oaspeţi aleşi, veneraţi; prin faptul că mediau prin colinde raportul dintre aceştia şi viitorul pe care-l doreau cât mai favorabil, aşa cum spune textul unei colinde:

„Sculaţi, gazde mari,

Că vă vin colindători

Noaptea pe la cântători

Şi ei vin mereu, mereu,

Şi v-aduc pe Dumnezău

Tăt pă scări de lumânări.

Da-n brânci ce aduce

O cupă de vin

Şi-un tâpău de grâu,

Roadă câmpului,

Mană grâului”.

Excepţie făceau doar persoanele din sat care aderau la alte culte religioase şi vedeau în turcă întruchiparea diavolului. De altfel, aşa cum arătam în altă parte a lucrării, şi biserica avea aceeaşi părere, deoarece nu permitea turcaşului să intre în biserică timp de şase săptămâni, considerat fiind „necurat”, iar colindele „cântece diavoleşti”. În afara sectanţilor, se mai întâmpla să nu primească turca oamenii zgârciţi, care vedeau în acest obicei doar un prilej de câştig. Oamenii care nu primeau colindătorii erau apostrofaţi prin formule de descolindat.

În cadrul ceremonialului colindatului, turca se comporta ca o „fiinţă” independentă, „de capul ei”, se manifesta zgomotos, era mută, „bătea doar cu fleanca”, imita saltul animalelor, apuca doar cu ciocul şi muşca pe cei din jur. Pe uliţă ceata se manifestă în toată plenitudinea şi ruralitatea ei. Dacă în casă colindele executate au un caracter lax şi includ atât teme laice cât şi creştine, pe drum execuţia viguroasă include colinde laice, de obicei una numită în această subzonă „tambora”, cu aluzii umoristico-satirice la adresa condiţiei colindătorilor care umblă prin frig şi zloată:

„Şi ne pică picurile

Dă pă tăte streşinile

Şi ne cacă păsările

Dă pă tăte gardurile”.

Se fac apoi aluzii la darurile primite, la atitudinea gazdelor, la cei care nu primesc ceata etc. Colindele se execută peste tot antifonic, „păreteşte” de către colindătorii divizaţi în două grupuri care cântă alternativ câte o strofă muzicală, cu voci puternice, tunătoare, ce irup alternativ, impunând colinda ca expresie energică de „aşa să fie, să sporească recoltele de cereale, de cânepă, de fructe (există colinde şi pentru albine), măritişul fetelor, sănătatea oamenilor şi a animalelor. După execuţia colindelor, are loc un mic spectacol al jocului turcii, moartea şi învierea acesteia, precum şi jocul care antrenează şi alte personaje, printre care în primul rând fetele gazdei, „găzdoaia” şi alte vecine care asistă la acest spectacol (în general nevestele tinere).

Drept răsplată pentru urările făcute, colindătorilor li se dă pălincă, bani, cârnaţi. Niciodată colacul nu lipseşte, el este făcut special pentru sărbătoarea Crăciunului şi este numit „colacul turcii”. Darurile erau alduite printr-o oraţie specială, „alduirea colacului”, „alduirea şolobocului”, „alduirea pălincii”, „alduirea banilor”.

Uneori darurile nu erau puse direct pe masă, ci ascunse, pentru ca turca să fie nevoită să le ceară prin semne, în felul acesta prelungindu-se starea de veselie generală. Turca cerea darurile luându-l pe gazdă de după ceafă cu ciocul şi ducându-l în faţa mesei, apoi bătea cu ciocul în masă; dacă cerea colac, descria cu ciocul un cerc, dacă cerea cârnat, jumătate de oval, pentru bani lovea cu ciocul de mai multe ori în tabla mesei. Darurile erau luate de ţoapă, iar banii de birăul turcii. Banii pe care îi primea turca în cioc erau puşi pe masă şi erau ai colindătorilor, iar cei primiţi „în strungă” erau ai turcaşului. Uneori, banii erau puşi în grindă pentru ca turca să-i scoată cu ciocul.

Fiind o mască enigmatică, turca producea panică în rândul copiilor şi femeilor, alergând şi fugărindu-i. La Săcădat, turca a fost furată aşa cum se fura mireasa şi colindătorii au fost obligaţi să plătească un kg. De pălincă drept răscumpărare. E greu de explicat din ce perspectivă oamenii asociau turca tocmai cu mireasa din cadrul ceremonialului nunţii. Monica Brătulescu semnala faptul că obiceiul colindatului include unele elemente specifice nunţii, cum ar fi semnele distinctive purtate pe alocuri de către colindători, prezenţa steagului cetei şi a unor oraţii.

De altfel, pe drum, femeile încercau să fure turca, dar erau lovite de aceasta cu ciocul. În Surduc s-a furat masca de turcă la balul turcii, cu ştirea turcaşului, pentru a obţine bani şi băutură în schimbul răscumpărării ei.

Balul turcii, numit şi „bulciugul turcii”, însemna petrecerea finală a colindătorilor dar şi a sătenilor, ce avea loc la Anul Nou sau la Bobotează la Casa satului (azi Căminul Cultural). Balul ţinea o zi şi o noapte şi se desfăşura după un anume ceremonial: turca intra prima, după ea cetaşii, apoi restul participanţilor, care se aşezau la masă, se cinsteau, jucau. Masa turcii era aşezată într-un colţ de unde, în răstimpuri, turcaşul o mai juca, mai ales la cererea celor prezenţi. La sfârşitul petrecerii turca era dezbrăcată şi se spunea că „s-a spart turca”.

Putem afirma că turca s-a născut din nevoia de a da înfăţişare materială unei idei abstracte de divinitate păgână sau creştină.

Conf. Dr. Aurel Bodiu