Aventură în jurul lumii. NOUA ZEELANDĂ – TAURANGA, ROTORUA

continuarea episodului anterior
Dar poate cea mai inedită, mai interesantă şi mai atractivă parte din toată excursia noastră a fost Thermal Village (Whakarewarewa), sau în limba maori Tehokowhitu-a-tu, ori Kia Mau Mahara, acolo unde vulcanii sînt activi şi astăzi, precum vulcanii noroioşi de la Pleşcoi, bineînţeles la scara 1/100, în defavoarea Buzăului. Erupţia este continuă prin fisuri în scoarţa pămîntului, sau prin mai mici ori mai mari cratere, unde sînt formate ochiuri de apă sau chiar suprafeţe de apă ori mici bălţi, care bolborosesc continuu. Aburul iese din pămînt la temperatura de 160 grade C, iar apa care fierbe în aer liber şi nu sub presiune nu poate depăşi 100 grade C.
Acolo unde aburul iese din fisuri, sulful cristalizează pe marginea craterelor, formînd o pojghiţă galben- aurie ca un smalţ de ceramică. Este un miros sulfuros, pe care-l puteţi asemui cu ştiţi voi ce!, însă aici, printre aceste fisuri, cratere, ochiuri de apă fierbinte de diferite dimensiuni, de la mărimea unui lighean, pînă la un diametru de 50 m, există viaţă, trăiesc oameni care sînt în activitate şi-şi păstrează limba, obiceiurile, tradiţia, portul şi cultura, pe care le transmit din generaţie în generaţie. Sînt case de locuit, magazine cu tot felul şi în special obiecte de artizanat, cum sînt sculpturile maori, făcute din lemn, dar nu numai, biserici, cimitire pe categorii şi clase sociale, sală de spectacole, moteluri, restaurante etc. Închipuiţi-vă că aşezarea este pe un teren accidentat, aşa cum s-a scurs lava, în şuvoaie de masă topită la 2.000 grade C şi, odată răcindu-se, s-a solidificat în dealuri, văi, terenuri abrupte, fără să vezi măcar o suprafaţă plană de 150-200 mp. Urci, cobori şi sufli din greu, pentru care vă rog să nu-mi purtaţi de grijă, deoarece sînt dintre cei mai tineri şi mai valizi pasageri de pe vapor. Sînt alţii care umblă cu orteze, proteze, bastoane şi cărucioare manuale şi electrice, din care n-a vîndut Felicia atîtea, în cei douăzeci de ani de cînd ţine magazinul TEMCO. Cînd coboară sau urcă, la debarcader, ori la debarcare sau îmbarcare, sînt ajutaţi de către 3-4 bărbaţi special calificaţi de pe vas.
Casele maori au stîlpi de rezistenţă, faţada, priciurile, tocurile de la uşi şi ferestre, toate sculptate în lemn de esenţă tare şi vopsite în roşu aprins. În plus, mai au în faţa casei un fel de troiţă cu cruce, toţi fiind încreştinaţi după 1840, şi un stîlp mai înalt decît casa, toate sculptate şi vopsite în roşu.
În cinstea noastră, sătenii au prezentat un spectacol impresionant de cîntece şi dansuri specifice, ca şi costumele pe care le purtau, din fibre vegetale ţesute în casă. Tot spectacolul era ţinut de patru fete şi patru băieţi care de care mai talentaţi. Toţi vorbeau curent engleza, fără să fie obligaţi, deoarece limba lor maternă este limba maori, sacadată, guturală şi veche. Dansurile lor sînt însoţite de toiege înalte şi nişte mingi albe, legate cu o sfoară mai scurtă sau mai lungă, pe care le utilizează numai fetele şi cu ele fac jonglerii. Băieţii cu toiegele lor fac pe furioşii, se strîmbă, scot limba de un cot şi bulbucă ochii, se umflă în pene şi în muşchi, ca să-şi sperie adversarul.
Este de admirat comportamentul neozeelandezilor faţă de aceşti indigeni, faţă de limba, tradiţiile, cultura şi activitatea lor. Toţi am rămas impresionaţi de manifestarea şi măiestria lor, de dragostea şi respectul pe care ni l-au arătat şi nu-i vom uita curînd. La spectacol au invitat şi pe cîţiva dintre noi, bărbaţi şi femei, iar la sfîrşit am făcut poze împreună.
Maşinile locale care transportă turiştii în Rotorua sînt toate de culoare galbenă, avînd designul unei raţe.
Înapoindu-ne la Tauranga, am admirat păşunile cu ciurdele de vaci, turmele de oi şi hergheliile de cai. Întrucît mai aveam încă o oră pînă la plecare, am rămas în afara portului şi am văzut plaja Waikoriere din Pilot Bay, bulevardul Salisbury Av., clădirea portului şi cea a poliţiei, care nu este îngrădită; sînt nişte tufe cu flori, pe care le-am fotografiat şi filmat cu dragoste şi din toată inima.
WC-ul public este la fel de curat precum cel de la mine din casă, nu lipseşte hîrtia igienică, săpunul lichid, apa caldă, hîrtia de şters pe mîini. Te educi cînd intri într-un astfel de loc (instituţie).
Sosit în port, am participat la un eveniment inedit: erau ancorate, unul în spatele celuilalt, două vapoare de aceeaşi mărime, capacitate şi ale aceleiaşi companii de transport naval, Holland America Line. Al nostru se numeşte Ms. Amsterdam, iar confratele lui – Ms. Volendam.
Muzica şi asistenţa ne cîntau cu drag. Închipuiţi-vă că este o bucurie pentru un oraş să primească, în aceeaşi zi, un număr de 5-6 mii de oaspeţi. Dacă fiecare dintre ei lasă în medie cîte 100$ SUA, vă imaginaţi că nu este o sumă de neglijat. La care se mai adaugă alimentarea vapoarelor cu combustibil, alimente, băuturi, taxe portuare etc.; toate constituie un eveniment monden, drept de luat în seamă de toată lumea şi mai ales de oficialităţile oraşului, care sînt prezente la asemenea evenimente şi le dau comandanţilor vaselor plachete şi diplome, marcînd evenimentul.
Deoarece la întoarcerea de la Rotorua la Tauranga am atins şi inima Insulei de Nord a Noii Zeelande, vreau să vă vorbesc şi despre vulcanii Tongariro. Sînt trei vulcani activi, dintre care unul oferă frecvent spectacole impresionante. Iată numele lor: Muntele Ngauruhoe (se pronunţă Narahoii), munte înalt de 2.300 m şi cu un crater cu diametrul de 400 m, activ permanent; Muntele Ruapehu, cel mai înalt, de aproape 3.000 m şi Muntele Tongariro, cu cele mai multe cratere şi de unde gheizerele aruncă în aer pînă la zeci de metri înălţime jeturi de apă fierbinte, iar bălţile de noroi clocotesc şi şuieră prin răsuflătoarele lor.
Aceşti trei vulcani alcătuiesc Parcul Naţional Tongariro. Dintre toţi trei, Narahoii este cel mai spectaculos şi erupe cu o violenţă aparte. Şuvoaiele de lavă care se scurg pe pante remodelează profilul muntelui. În 1954 o arteziană de lavă roşie a ţîşnit din vîrful muntelui, remodelîndu-i chiar şi craterul. Cu un an mai înainte, lacul din crater s-a umflat şi, prăvălindu-se peste buza craterului, a cărat cu el gheaţă şi bolovani care au ras în calea lor un pod feroviar, prăbuşindu-se peste un tren în care au murit peste 150 de oameni.
Legenda maori spune că aceşti vulcani au fost aduşi de către Tohunga (Ngatoro-i-rangi), un om cu puteri nelimitate. Tohunga, pornind spre sud, din Polinezia, a văzut vîrfurile albe de zăpadă, pe care a vrut să le cucerească. Plecînd să escaladeze aceste vîrfuri înzăpezite, Tohunga a luat cu el o sclavă, pe Aruhoe, pe care a lăsat-o la bază cu tovarăşii săi, cerîndu-le acestora să postească pînă el se va întoarce. Ei nu l-au ascultat şi zeii au trimis peste ei viscole puternice. Tohunga i-a rugat pe zei să-i salveze de la îngheţ şi aceştia au trimis peste ei focul. Fata însă n-a mai putut fi salvată şi, cînd s-a întors, Tohunga i-a aruncat trupul îngheţat în craterul care astăzi îi poartă numele.
Cei trei munţi sînt sacri pentru populaţia maori şi aceştia îşi îngroapă căpeteniile de trib în grotele de pe versanţi, motiv pentru care nu le convine cînd europenii ecaladează aceşti munţi.
În anul 1887, şeful maorilor Te Heuheu Tukino al IV-lea a cedat guvernului cei trei vulcani, ca un dar către toţi locuitorii Noii Zeelande, de teamă că aceşti munţi sacri să nu fie luaţi în stăpînire de colonişti.
Fiindcă tot vorbim de vulcani, toată Noua Zeelandă este un peisaj vulcanic, unde se vede cum s-a vărsat lava, creînd adevărate dune vulcanice cu dealuri şi văi, peste care vegetaţia s-a dezvoltat frumos şi a îmbrăcat în verde, ca o haină bine croită, tot ceea ce a rezultat după stingerea lavei: munte, dealuri, stînci, vîrfuri, cîmpii. Numai în zona Auckland sînt peste 40 de vulcani. De aceea, cînd vizitez aceste locuri, mă întreb cine a investit atîta de s-a creat o ţară nouă, modernă, care poate concura cu cele mai avansate ţări ale lumii. Dar în acelaşi timp am toată consideraţia pentru cetăţenii acestei ţări, care au modelat, au construit şi au muncit enorm ca să-i dea faţa pe care o are astăzi. Nu a fost deloc uşor să te lupţi cu natura, cu solul, subsolul şi să realizezi ceea ce vedem noi astăzi. Cu riscul că mă voi repeta, vă mai spun o dată: parcă „totul este scos de la cutie, arată impecabil, iar oamenii sînt educaţi şi conştienţi de menirea lor”. Se vede stilul şi spiritul englezesc şi reprezentarea lui prin teritoriile sale, Anglia, Scoţia, Irlanda, oraşele Oxford, Cambridge, ori universităţile, colegiile, şcolile şi bisericile lor.
Bravo lor! Pentru exemplul cu adevărat constructiv. Am văzut în oraşul Oban, de pe coasta Insulei Stewart, o bancă de şezut, vopsită în roşu, galben şi albastru, cu o linie albă, culorile maorilor, fără ca cineva care a văzut acest steag să-l batjocorească în mass media, aşa cum s-a făcut în Cluj, numai pentru că băncile de odihnă erau vopsite în culorile naţionale ale României. Cui am servit că am făcut această batjocură? În orice caz poporului român – nu.
Prof.dr. ing. Pompiliu MANEA
Membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale din România