Atingerea timpului

În biblioteci vechile ziare sunt adesea legate în tomuri uriașe pe care abia le transporți cei câțiva pași până la masa de studiu. Simți în mâini greutatea istoriei. Sunt fapte de acum un secol și ceva, anunțuri banale, reclame de tot felul, editoriale, opinii scrise sub nume real sau pseudonim. Hârtia îngălbenită păstrează urmele literelor de plumb înmuiate în tuș. Chiar acea hârtie, la vremurile de demult era o cu greu procurată iar tușul și tipografii cu greu se găseau. Fiecare filă este intrinsec sau prin articole ori anunțuri un crâmpei de istorie.

Era o după amiază înnorată, o vreme rece impersonală. Cumva prin banalul cotidian pășeam prin orașul pe care îl cunoscusem în copilărie. Era ceva vreme de atunci, poate jumătate de veac sau poate mai puțin de când alergam bezmetic prin ploaia molcomă clujeană. Am intrat puțin apatic în clădirea bibliotecii universitate clujene. Mi-am luat locul în sala de studiu, deschizând tomul cu o parte a colecției ziarului Voința din anul 1921. Din starea astenică din aceea de primăvară am pătruns ușor în transa istoriei, o întoarcere intempestivă într-un timp netrăit. Orașul cenușiu se lumina de un alt fel de realitate, de banalul de acum un secol. Mi-a căzut privirea pe un articol care dezbătea lichidarea Băncii Austro-Ungare. Bancnotele ștampilate de acum un secol și ceva urmau să fie stivuite în pivnițele care odinioară adăpostiseră aurul habsburgilor, cel care acoperise dezvoltarea unui imperiu dispărut. Șaizeci de oameni urmau să numere și să verifice acele semne de speranță spulberată iar de pe urma muncii lor fiecare stat succesor urma să-și primească partea de aur rămasă. Mai la dreapta un redactor optimist își scrisese gândurile unei călătorii cu trenul de la Teiuș la Cluj unde călătorul poate “admira din tren silueta de granit a stâncilor înalte și pleșuve, cari, predomină veghind ca niște uriașe santinele misterioasa vale, ce se tot lărgește până la stația numită astăzi Câmpia Turzii”. El prevedea un viitor economic prosper unui oraș precum Turda. Pe o altă pagină se anunța sosirea lui Take Ionescu la Cluj și cazarea sa Hotelul New York. Puțin mai încolo cineva clama agonia bolșevismului care și-ar fi trăit ultimele clipe. O reclamă la loteria Asociației anunța câștiguri de până la 100.000 de lei la extragerea de la finele anului.

Editorialul însă atrăgea atenția “Păcălitul universal”. Teoretic aș fi trecut pe lângă el, dar am profitat de moment și am notat niște idei. Era vorba de problema sufragiului universal. Dar cine era păcălitul?

Să-i dăm cuvântul autorului:

“Păcălitul universal rămâne poporul nu din imposibilități brutal materiale ci din imposibilități tragic intelectuale de a aprecia desăvârșit valoarea declarațiilor și discursurilor celor lihniți de legiferare cu leafă de cincisprezece mii la lună”. Mă mai uit odată la dată, era 12 august 1921. Afară începuse ploaia care a făcut odată celebru orașul. Iar mai departe citesc: “ Beția din spirt trece după o zi de durere de cap. Beția din cuvinte amăgitoare nu trece de multe ori nici după ce se sparge capul. Alegeri libere cer minte curată și conștientă la cel ce votează, și nu numai pază de jandarmi, ci și pază împotriva candidatului”.

Ei ce ploaie e afară!

Naivitate sau nu, timpul prezent și trecutul se împletesc într-o tristețe provincială: “Candidatul ales, să poată fi invalidat dacă o comisie nepolitică, neparlamentară va dovedi, nu numai că a cumpărat cu bani sau cu spaimă conștiințe, dar și cu minciuni. Așa dar, cel ce a făgăduit ceea ce nu poate da, și ceea ce știe că nu poate da, să fie socotit la fel cu negustorul ce iscălind o poliță nu o plătește și cade în faliment”.

… Și ploaia cădea șiroind pe ferestrele largi ce dădeau spre orașul de ieri sau de azi.

Septimiu Moga