Arghezi și Brâncuși

Arghezi și Brâncuși…Două nume de mari creatori, de mari artiști, care stau împreunate în eternitate, mărturisind geniul oltenesc al țăranului gorjan. S-au regăsit de la început pe aceeași baricadă a artei noi, novatoare, și-au mărturisit afinitățile și prețuirea reciprocă, iar verbul clocotitor și inspicat al maestrului „Cuvintelor potrivite” l-au miruit cu frumoase cuvinte de apreciere pe genialul pietrar din Hobița, luptând cu cuvântul său măestrit pentru recunoașterea și impunerea artei sale în pământul patriei. Pentru Arghezi, Brâncuși a fost artistul de geniu, recunoscut de la început ca purtător al unui talent original și adânc care se hrănește cu idei mântuitoare. A spus lucruri esențiale despre sculptor, l-a apărat pe om de nedreptățile semenilor, l-a îmbrâncit în cămara de aur a celor destinați să atingă cu mâinile lor azurul cerului. Văzând Pasărea Măiastră și Muza Adormită i-a fost deajuns să intuiască valoarea sunetului nou și nepervertit al acestui țăran, făuritor de minuni.

Cronicarul de artă și războiul cu mediocritatea oficială 

Îndeplinind multă vreme la începuturile sale literare munca de gazetar, Tudor Arghezi a practicat în perioada gazetăriei de la „Facla”, „Hiena” și „Cronica”, cronica de artă. Pasiunea sa pentru fenomenul artistic din artele plastice la-au făcut să se apropie de pictura unora din cei mai buni pictori ai noștri și să le urmărească evoluția în timp. Între pictorii săi preferați se  numără Camil Ressu, Nicolae Petrașcu, Grigorescu, Dărăscu, Theodor Pallady, Iser, Luchian, Octav Băncilă, Francisc Șirato, Ion Sava, Drăguțescu, Ciupe, Tonitza, Jiquidi,  etc. Alături de pictura propriu-zisă l-a preocupat arta grafică, desenele copiilor, sculptura, expozițiile organizate de grupările artistice de la noi,  precum „Tinerimea artistică”, „Salonul oficial”, „Arta Română”, „Grupul nostru” etc., cărora le-a consacrat comentarii, dar și medalioane și articole speciale. Între artiștii români care au intrat de timpuriu în atenția lui s-a numărat și C.Brâncuși, pe care l-a urmărit statornic în expozițiile sale de la „Tinerimea română”, într-o epocă în care foarte puțini din criticii oficiali sau colecționarii noștri se gândeau la el.  Acolo i-a descoperit ideile originale, întruchipate în Pasărea Măiastră și în Muza Adormită. I-a suprins noutatea, inteligența concepției și l-a îndrăgit imediat. A văzut în el un mesager al noului, un deschizător de drum. I-a deplâns destinul, s-a revoltat împotriva mai-marilor zilei care i-au transformat pe câțiva sculptori români conformiști și, în concepția lui lipsiți de originalitate,  în răsfățați ai soartei, acordându-le comenzi grase, și obligându-i pe tinerii cu vederi noi să plece din țară. Politica favoritismelor e denunțată de el la tot pasul, ca și sesizarea neîmplinirilor din domeniu, „monotonia”, cenușiul inspirației, coloritul de „bal mascat” al pânzelor, restrângerea inspirației și scoaterea din cadru a omului, pentru a-l înlocui cu copaci, cu fructe, cu natură statică, într-un fel de realism convențional, static, insipid. În răspăr cu politica oficială de promovare a artei anoste, cu politica de încurajare a nulităților, care la noi capătă valoare de blestem și pe care pe care nu o poate accepta în ruptul capului, el își declară preferința pentru cei cu idei, pentru cei care fac artă adevărată, manifestându-și deschis solidaritatea cu sculptorii viitorului. Opiniile sale privind realizările artistice ale momentului sunt declarat critice, de nemulțumit perpetuu. Judecând arta expozițiilor, el emite considerații miezoase, exprimate uneori fără menajaente, se lasă purtat de sarabanda insatisfacțiilor cu un ochi sever de expert, de bun cunoscător al regulilor artei, animat de un  fior sincer, nefalsificat. Transmite celor care vor să-l citească opinii nefalsificate, păreri tăioase, necocoloșite, în fraze expresive, cu limbaj viu, epatant. Polemistul trăiște și aici din miezul fiercărui cuvânt, din vînjoșenia epitetului, a caracterizărilor pline de miez. Orizontul pictural de la „Salonul Oficial” îi aduc în față imaginile  unui stil „confuz” (Obedeanu) sau inexpresiv, cu expozanți destinați cel mult să impresioneze „inima vulgă” (M.Teișanu), în timp ce Ateneul, numit „hanul picturii”, se umple de mediocritate, de platitudini, de cumințenii și stângăcii. Săgețile sale piezișe lovesc că arta oficială și oficializată, care  nu mai e cutreierată de curente înnoitoare, numind în derâdere pe „domnii Aricescu, Loghi, Verona, Strâmbu” ca „victoreftimii ai picturii”. Singur Grigorescu poate sluji de pildă noilor-veniți”, iar în sculptură opțiunea lui se oprește asupra lui C.Brâncuș (ortografia numelui îi aparține”), care este „cel mai personal”, dar care a avut, din păcate, neșansa de a nu fi fost primit în acel an să expună la „Tinerimea artistică”. Împrejurarea este relatată cu o ironie abia reținută, în felul urmăror : „Din Paris, unde trăiește, acest emul al lui Rodin, a trimis „Tinerimei” din lucrările sale, când trimisese și „Salonului Oficial”, ce se va deschide în curând la Ateneu. În același caz s-a găsit și pictorul Hârlescu, care, invitat, ca și domnul Brâncuș, să participe, și-a împărțit lucrările în două, pentru ambele expoziții. În ultimul moment, și după ce, prin urmare invitația fusese satisfăcută, „Societatea „Tinerimea” duce, cam târziu, degetul la frunte, cugetă și hotărește. Hotărăște ca pictorul Hîrlescu și sculptorul Brâncuș să nu mai expuie, pe motivul infidelității. Membrii fiind în Societate, colegii lor nu se învoiesc să-i vadă figurând și în catalogul oficial, de Stat!”. 

Pamfletul arghezian: Brâncuși în perspectiva istoriei și exilul geniului 

Dat fiind că Brâncuși nu va putea expune în 1912, comentariul lui Arghezi se amână pe 1913, când are loc întâlnirea adevărată cu arta acestuia. Vom arăta îndată ce spune el în cronica publicată în „Facla” despre prezența lui la Societatea „Tinerimea artistică”, dar înainte vom consemna faptul că a lăudat în mod special pe câțiva din așii picturii din acel moment, între care îi situează pe Luchian, Pallady și Vermont, și după ce a avut mai multe obiecții la sculptura lui Spaethe, care este pus pur și simplu desfințat, pe motiv că  adevenit un „intrus al artei” și acuzându-i pe cei care îi dau comenzi abuzive, în detrimentul tinerilor talentați, care au fost „dați deoparte, alungați, deznădăjduiți, reduși la mizerie, urmăriți, persecutați”. Din lotul acestora iese în relief Brâncuși, pentru a cărui „Pasăre Măiastră” are cele mai frumoase cuvinte de apreciere, fiind considerată de el drept o lucrare prin care artistul a dat cu tifla organizatorilor, ea ar fi trebuit să-i impresioneze prin faptul de a fi „o sinteză și totodată un gest de dispreț pentru turma cuvântătoare a…celor care se delectează cu nulitatea domnului Spaethe”. Din pricina lipsei de viziune a „cercurilor oficiale”, tânărul sculptor a trebuit „să-și ia lumea în cap, să se exileze, să fugă din țara lui, unde trebuie să rămâie și să-și răspândească tot mai mult și mai larg talentul, să se refugieze în străini, căci în casa lui moare de foame. Pâinea de la gura talentelor o iau toți acești Spaethe care furnică la ministere și printre picioarele scaunelor de la Palat”. Starea sculpturii noastre o judecă într-un articol special din „Facla”, unde lansează o adevărată trâmbă de acuze la adresa învârtiților din acest sector, inși „bine ospătați” ca Pavelescu Dimo, Iordănescu sau Spaethe”, „atunci când sculptori de mare talent, în orice caz mai talentați decât domnul Spaethe, sunt dați deoparte, alungați, deznădăjduiți, reduși la mizerie, urmăriți, persecutați”. Aluzia la Brâncuși e evidentă, deoarece mai apoi el va devoala numele acestuia. Cât privește gruparea sculptorilor oficiali beneficiari de mari avantaje, Arghezi le rezervă cinstea de a figura într-un „sindicat al nulităților artistice.” Despre această stare controversată, el dă câteva lămuriri revelatorii, așezându-l pe Brâncuși în perspectiva istoriei : „În vreme ce sculptura românească înregistrează în istorie, cu dispreț pentru contemporani, nume mari și necunoscute, – Brâncuș, Paciurea și doi-trei alții,- și evitate de toate comitetele imbecile ce se organizează în vederea unei noi vomituri sculpturale, sculptura care se face e semnată de niște nume a căror singură rostire este trivială.  Sculptorii de talent sunt siliți să se apuce de o meserie sau, dacă vor să-și păstreze personalitatea întreagă, se mărginesc să trăiască obscuri în mizeria lor, ori fug în străinătate, și arta românească stă pe loc, sau se strică fără folos și puținul ce-a putut fi înjghebat.”  Pamfletarul Arghezi este și de data aceasta la post și pune față în față cele două tabere de creatori, unii aflați în faza în care și-au expirat talentul și alții care sunt în faza de ridicare și de afirmare creatoare. Exponentul cel mai luminos al acestora este după opinia sa Brâncuși, cel „căruia guvernul francez i-a încredințat o comandă importantă”, după ce au trecut prin momente grele de existență luptând „cu ani de sărăcie și cu mii de stoluri de imagini macabre”, însemnându-și „numele cu sânge pe marmora artei.”

MIRCEA POPA

Articol publicat publicat în cadrul proiectului „Brâncuși și Clujul” realizat de Fundația Culturală Carpatica în parteneriat cu Primăria Municipiului Cluj-Napoca.