Andrei Andreicut, Nevoinţele desăvîrşirii

Noul arhiepiscop şi mitropolit al Clujului, Andrei Andreicuţ, îşi face intrarea în urbea în care a fost sfinţit în această primăvară cu o nouă carte de spiritualitate creştină, intitulată „Nevoinţele desăvîrşirii” (Ed.Renaşterea, 2011), prin care îşi propune să stea de vorbă cu enoriaşii săi şi altfel decît prin intermediul serviciului cultic sau al predicii duminecare. Noua sa carte are aspectul unui dorit dialog între un confesor şi mărturisitorul său, în aşa fel încît el să primească cele mai bune poveţe pentru existernţa sa de fiecare zi sub semnul Domnului Prea Inalt. E vorba de „un ghid pentru a putea parcurge calea desăvîrşirii creştine”, de un set de sfaturi, de reguli de comportament, care presupun atît purificarea de patimi, cît şi unirea în Dumnezeu, adică actualizarea Euharistiei prin recomandări de ascetică şi mistică, în aşa fel încît harurile primite prin Botez să fie păstrate şi înmulţite spre desăvîrşirea frumuseţii spirituale a fiinţei. Calea care duce la iluminare şi contemplaţie trece în mod inevitabil prin mai multe praguri, care reclamă prezenţa Credinţei, a Fricii de Dumnezeu, a Pocăinţei, a Înfrînării, Răbdării, Nădejdii şi Nepătimirii. Pentru fiecare prag sau nivel, credinciosul are de îmbrăţişat o anumită conduită comportamentală, are de ales o anumită cale de cunoaştere, care împreună cu filosofia, cu înţelesul dat de ştiinţele exacte să armonizeze înţelegerea şi s-o poată oferi ca ofrandă lui Dumnezeu, deoarece actul existenţial al omenescului presupune devenirea întru credinţă sau cum spunea Mircea Eliade „a deveni om înseamnă a fi religios”. Calitatea de „om” nu este nicidecum un act conjunctural sau unul obligatoriu, ci presupune osîrdie pentru Credinţă şi strădanie de fi bineplăcut Celui Inalt, cel care ne dă şi dreptul de a trăi şi obligaţia de a muri, de a ne întîlni cu El în lumea eternă pe care o rezervă fiecărui muritor. Acest privilegiu rezervat omului trebuie însă pregătit întreaga viaţă, ca actul final să nu ne surprindă nepregătiţi, iar pregătirea trece în mod obligatoriu prin pocăinţă şi înfrînare. Atunci cînd greşeşte, el primeşte de la preot un canon, care are menirea de „a-l smulge pe om din cele potrivnice firii şi să-l ajute să intre în normalitate”. Prezenţa unui părinte duhovnicesc este absolut obligatorie, deoarece pe drumul căutării lui, creştinul nu mai e singur, ci el beneficiază de un sfat şi un îndreptar preţios la care poate apela ori de cîte ori are nevoie. Or, pentru a ne elibera de „robia patimilor avem nevoie de o adevărată artă de a ne feri de ele, de toate”, proces în care duhovnicul este un aliat de nădejde. Chiar dacă „omul credincios, care s-a pocăit de păcatele sale, care se înfrînează de la rău, nu este scutit de încercări” cum ar fi boala, necazurile, suferinţele, care ne sînt date ca un semn „că El ne iubeşte şi doreşte să ne îndrepte”. Sîntem puşi astfel la o grea încercare şi trebuie să ne înarmăm cu o răbdare de fier care să facă să le putem birui pe toate şi pentru ca harul lui Dumnezeu să-şi facă lucrarea. E nevoie să nu ne pierdem niciodată nădejdea izbăvirii, deoarece „Nădejdea este înţeleasă ca o credinţă îndreptată înspre viitor. Nădejdea ia naştere în sufletul creştinului datorită harului divin şi-i ajută acestuia să atepte cu încredere fericirea veşnică”. Prin intermediul credinţei şi a nădejdii ajungem şi la nepătimire, înţeleasă de autor ca o stare de pace a sufletului, „o depăşire a crizei pătimirii. În efortul omului de a se elibera de patimi, IPSS Andrei aduce în discuţie patru „mijloace de despătimire”:
rugăciunea, postul, lectura şi meditaţia. Rugăciunea este o modalitate de eliberare de constrîngerile existenţiale şi de apropiere a sacrului: „o întîlnire şi o relaţie intimă cu Dumnezeu”. Enoriaşul trebuie să fie pătruns că ruga lui e ascultată, trebuie să aibă încredere în mesajul pe care îl transmite. Sînt dezavuate ca necorespunzătoare rugăciunile de rutină, rugăciunea întinată, rugăciunea minţii sau cea a timpului pierdut. Un nivel superior al rugăciunii este „rugăciunea minţii” şi „rugăciunea făcută cu mintea în inimă”, la care participă omul întreg şi nu numai o parte din el. E de sperat ca rugăciunea să atingă „extazul sau răpirea”, moment de înălţare şi de aspiraţie spre mîntuire şi contopire cu Cel de Sus, şi care nu e o simplă cerere, un troc prin care se aşteaptă o recompensă, ci nevoia de comunicare cu dumnezeirea. Acest lucru se face şi prin post, prin care depăşim curăţenia trupului şi tindem spre curăţenia spiritului printr-un exerciţiu de voinţă şi de autojertfire periodică, care ne dă încredere şi speranţă în noi şi ne fortifică credinţa în solidaritatea colectivă, ne purifică pentru clipele în care ne reunim în biserică. În acest cadru avem şansa să ne reîntoarcem pe căile Bibliei în lumea lui Isus, avem ocazia retrăirii patimilor şi suferinţelor Domnului prin lectură, avem şansa să ne întîlnim cu experienţe şi pilde de viaţă care ne modelează şi ne disciplinează caracterul, încărcătura morală a actului religios fiind esenţială. Sînt elementele constitutive care înlesnesc meditaţia şi ne obligă să retrăim zilnic aceste „nevoinţe ale desăvîrşirii” propuse de cartea de faţă, o carte esenţială pentru fiecare credincios.
Mircea POPA