Adoptarea declarației de independență a SUA

Declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii a fost documentul formal care a exemplificat voinţa populară asupra dreptului de alegere a propriei guvernări.

Pe fondul conflictului armat, izbucnit în aprilie 1775, între coloniştii americani, care s-au ridicat împotriva Coroanei Britanice pentru a-şi cere drepturile, şi forţele britanice, a fost convocat la 5 septembrie 1774 primul Congres Continental pentru a pune în discuţie întreaga situaţie, însă la 26 octombrie 1774 s-a încheiat fără mari poziţii comune adoptate.

Cel de-al doilea Congres Continental s-a întrunit la 10 mai 1775, în Philadelphia, adunând laolaltă delegaţi din cele 13 colonii pentru a discuta sprijinirea revoluţiei americane şi gestionarea eforturilor de război împotriva Coroanei Britanice, potrivit history.state.gov.

Cu acel prilej, John Hancock a fost ales preşedinte al Congresului. La 10 iunie 1775, John Adams a propus Congresului să ia în considerare forţele din Boston ca fiind armata continentală şi a avansat necesitatea desemnării unui general. Prin urmare, la 15 iunie acelaşi an, George Washington a fost nominalizat să conducă armata, iar o zi mai târziu acesta a acceptat. Pentru a plăti armata, Congresul a adoptat mai multe legi financiare, iar coloniile reprezentate la congres şi-au luat angajamentul să împartă povara financiară a retribuţiei trupelor, arată https://www.loc.gov/.

În faza incipientă a războiului, după declanşarea ostilităţilor, doar o parte dintre colonişti îmbrăţişau eliberarea completă de sub administraţia britanică. Abordarea s-a schimbat pe măsură ce Coroana Britanică a încercat să înăbuşe rebelii cu o forţă armată considerabilă.

Regele George al III-lea a marşat în mesajul său către parlament, în octombrie 1775, pentru luarea unor măsuri ferme asupra coloniilor şi a cerut extinderea armatei şi marinei regale. Ştirea i-a determinat, în ianuarie 1776, până şi pe liderii conservatori proeminenţi să renunţe la speranţele lor de reconciliere cu Coroana Britanică.

Thomas Paine a publicat, în prima lună a anului 1776, pamfletul ”Common Sense”, în care milita pentru dreptul natural la independenţă al coloniilor, subliniind, totodată, că acesta reprezenta singurul curs posibil pentru colonii. Pamfletul s-a vândut în peste 150.000 de copii în doar câteva săptămâni de la publicare.

În martie 1776, convenţia revoluţionară şi-a exprimat votul în favoarea independenţei, urmând apoi votul altor şapte colonii până la jumătatea lunii mai a anului 1776.

La 7 iunie 1776, delegatul de Virginia, Richard Henry Lee, a introdus o moţiune prin care cerea independenţa coloniilor înaintea întrunirii Congresului Continental în Pennsylvania State House din Philadelphia. Pe fondul dezbaterilor aprinse, Congresul a amânat votul asupra rezoluţiei lui Lee şi a cerut un răgaz de câteva săptămâni.

La 11 iunie 1776, în cadrul lucrărilor celui de-al doilea Congres Continental, a fost coagulat un comitet format din cinci persoane, care a primit sarcina de redactare a unei declaraţii formale a intenţiilor coloniilor. Comitetul era format din: John Adams din Massachusetts, Thomas Jefferson din Virginia, Benjamin Franklin din Pennsylvania, Roger Sherman din Connecticut şi Robert R. Livingtone din New York.

Fiecare membru al comitetului şi-a pus amprenta în materie de cunoştinţe şi viziune politică la redactarea acestui important document pentru istoria statului american, arată https://worldhistoryedu.com/. La 33 de ani, Thomas Jefferson era cel mai tânăr dintre delegaţii participanţi, potrivit https://constitutioncenter.org/.

Chiar dacă Jefferson şi-a pus în discuţie calitatea de a fi parte la redactarea unui asemenea proiect, John Adams a recunoscut ulterior faptul că l-a determinat pe Jefferson să redacteze documentul pentru că avea cei mai puţini inamici politici şi pentru că era cel mai bun scriitor, arată https://constitutioncenter.org/.

Astfel, în cele din urmă, Jefferson a fost ales chiar preşedinte al comitetului celor cinci. Thomas Jefferson a avut la dispoziţie 17 zile pentru realizarea documentului, pe care l-a structurat în câteva zile.

Într-o cameră închiriată pe 700 Market Street din Philadelphia, nu departe de Pennsylvania State House, unde se desfăşurau lucrările congresului, Thomas Jefferson a scris declaraţia având alături câteva cărţi şi pamflete.

Documentul – Declaraţia de Independenţă -, aşa cum a fost schiţat de Thomas Jefferson, era structurat în trei părţi: preambulul, partea a doua şi partea a treia. Preambulul a fost în mare parte ignorat la momentul redactării declaraţiei, dar este partea care a devenit ulterior cea mai cunoscută şi la care s-a făcut referire în mod constant. Cea de-a doua parte făcea trimitere la nelegiurile regelui Marii Britanii, iar cea de-a treia parte era cea care declara independenţa faţă de Coroana Britanică şi care anunţa că toate legăturile politice dintre Coroana Britanică şi ”Statele Libere şi Independente” ale Americii trebuie să fie dizolvate complet, mai indică https://constitutioncenter.org/.

Preambulul Declaraţiei de Independenţă conţine întreaga teorie a guvernării Americii, într-un pasaj care inspiră generaţiile să înţeleagă rostul existenţei drepturilor şi libertăţilor în forma de guvernare a statului: ”Noi considerăm adevăruri evidente prin sine că toţi oamenii au fost creaţi egali, că sunt înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se numără viaţa, libertatea şi căutarea fericirii. Că, pentru a garanta aceste drepturi, oamenii au instituit guverne a căror justă autoritate derivă din consimţământul celor guvernaţi. Că, ori de câte ori o formă de guvernare devine o primejdie pentru aceste scopuri, este dreptul poporului să o schimbe sau să o abroge, instituind un nou guvern, bazat pe acele principii şi organizat în acele forme care-i vor părea mai potrivite pentru a-i garanta siguranţa şi fericirea”, conform https://constitutioncenter.org/ şi https://www.govinfo.gov/.

Prin redactarea Preambulului, Thomas Jefferson a surprins esenţa ideilor care în cele din urmă aveau să definească Statele Unite ale Americii, arată https://constitutioncenter.org/.

Preambulul Declaraţiei de Independenţă este, de asemenea, o promisiune de libertate. Asemenea Părinţilor Fondatori, Thomas Jefferson a îmbrăţişat o parte din gândirea unor filosofi reprezentanţi ai secolului Iluminist, precum John Locke, Jean-Jacques Burlamaqui, Francis Hutcheson şi Montesquieu.

Când preşedintele Abraham Lincoln a susţinut discursul de la Gettysburg, în timpul războiului civil, în noiembrie 1863, la câteva luni după ce Armata Uniunii a învins forţele Confederaţiei în bătălia de la Gettysburg, el a făcut trimitere şi chiar a folosit pasaje din limbajul utilizat de Thomas Jefferson în documentul redactat în 1776 al declaraţiei de independenţă şi l-a transformat într-o pledoarie constituţională.

Abraham Lincoln a considerat că ”principiile lui reprezintă definiţiile şi axiomele unei societăţi libere”, aşa cum a scris el cu puţin timp înainte de aniversarea zilei de naştere a lui Thomas Jefferson în 1859. Doi ani mai târziu, la aniversarea lui George Washington, în 1861, Lincoln a spus într-un discurs desfăşurat în sala numită atunci Independence Hall că mai degrabă s-ar lăsa asasinat în acel loc decât să renunţe la principiile Declaraţiei de Independenţă.

În 1832, Thomas Jefferson a precizat că membrii comitetului i-au cerut insistent să se ocupe de redactarea proiectului de declaraţie, pe care l-a trimis apoi lui Benjamin Franklin şi lui John Adams, pentru a face observaţii pe marginea formei.

Ulterior, noua versiune, modificată de Thomas Jefferson, a fost transmisă comitetului şi, în final, Congresului. Redactat de Thomas Jefferson, proiectul de declaraţie a fost împărţit în cinci secţiuni, incluzând o formă introductivă, un preambul, corpul propriu-zis al declaraţiei – cu două secţiuni – şi o parte dedicată concluziilor.

În termeni generali, partea introductivă stabilea pe deplin faptul că obţinerea independenţei faţă de Marea Britanie devenise necesară pentru colonii, potrivit www.history.com. Varianta finală de proiect a Declaraţiei de Independenţă a fost avansată Congresului la 28 iunie 1776, conform https://history.state.gov.

Congresul Continental, reunit la 1 iulie 1776, a adoptat, în ziua următoare, cu votul a 12 din cele 13 colonii, rezoluţia lui Richard Henry Lee pentru independenţă.

Procesul de dezbatere şi revizuire a textului declaraţiei lui Thomas Jefferson, incluzând observaţiile făcute de John Adams şi Benjamin Franklin, a continuat la 3 iulie şi până în ziua de 4 iulie 1776, Congresul eliminând şi revizuind o parte din textul declaraţiei.

Delegaţii nu au făcut modificări la preambulul documentului, iar partea principală a declaraţiei a rămas în varianta avansată de Thomas Jefferson.

Congresul a adoptat formal Declaraţia de Independenţă, la Philadelphia, în data de 4 iulie 1776, care avea să rămână în istoria SUA drept ziua independenţei, potrivit www.history.com.

O zi mai târziu, la 5 iulie, o versiunea imprimată a fost transmisă tuturor autorităţilor civile din toate cele 13 colonii, precum şi ofiţerilor înalţi cu responsabilitate de comandă din cadrul trupelor continentale, indică https://www.csac.history.wisc.edu/.

Adoptarea declaraţiei de independenţă a Statelor Unite ale Americii reprezintă momentul hotărâtor pentru istoria naţiunii şi democraţiei americane, marcând în mod formal separarea celor treisprezece colonii de coroana britanică, potrivit https://constitutioncenter.org/.

Pe lângă impactul privind destinul naţiunii americane, documentul a generat o influenţă extraordinară şi în afara Statelor Unite, cel mai mult în Franţa în timpul revoluţiei franceze.

Documentul s-a fundamentat pe principiile cheie ale libertăţii, egalităţii, căutării fericirii şi a guvernării pe bază de consimţământ.

Până în anii 1870, data de 4 iulie a fost o importantă sărbătoare calendaristică, pentru ca ulterior, după ce Congresul a adoptat proiectul de lege, la 28 iunie 1870, să devină sărbătoare federală – Ziua independenţei, conform https://www.loc.gov.

Din 1941, în timpul mandatului de preşedinte al lui Franklin Delano Roosevelt, data de 4 iulie a fost marcată drept Ziua naţională a SUA.