Din fotoliul de orchestră Trei generații de muzicieni, trei genii componistice și o provocare: Beethoven

Pentru rândurile de față avem la îndemâ mai multe deschideri, toate de o importanța aparte. În primul rând, constat cu bucurie faptul că activitatea artistică a Maestrului Cristian Mandeal suscită interes constant. Afirmația se susține prin articolul Beethoven, de la fantezia libertății la oda fraternitătții (Făclia, 11 octombrie, 2026), corespondență de la deschiderea stagiunii la Filarmonica Moldova din Iași, cu 4800 citiri online până joi 29 octombrie. Apoi… Cu ceva ani în urmă, la 22 februarie 1985, Filarmonica Cluj îl avea invitat pe violoncelistul Marin Cazacu (tatăl și mentorul lui Ștefan), în Concertul în do major pentru violoncel și orchestră de Haydn, dirijor Cristian Mandeal.

Concertul de joi, 29 octombrie, al Filarmonicii de Stat Sibiu a reunit pe scena sălii de concerte Thalia, trei muzicieni aparținând unor generații diferite, dirijorul Cristian Mandeal (n.1946), violonistul Alexandru Tomescu (n. 1976) și violoncelistul Ștefan Cazacu (n. 1994). Trei personalități artistice, trei parcursuri distincte, reunite într-un program care a pus în dialog trei dintre marile nume ale istoriei muzicii, Wolfgang Amadeus Mozart, Johannes Brahms și Ludwig van Beethoven.

O întâlnire interesantă, atât prin diversitatea repertorială, cât și prin provocările interpretative pe care le-a presupus. Seara a debutat cu Uvertura la Der Schauspieldirektor K 486 de Mozart, rămâne pagina orchestrală reprezentativă pentru spiritul galant și teatral al compozitorului salzburghez. Muzică în care eleganța, spontaneitatea, verva și precizia construcției se întâlnesc într-un discurs de aparentă simplitate, dar cu exigențe clare în ceea ce privește coerența și echilibrul ansamblului. Oricum, Uvertura continuă să rămână cea mai cunoscută parte a operei, chiar și după 240 de ani de la premieră (7 februarie 1786, Schonbrunn, Viena)

Concertul dublu în la minor pentru vioară și violoncel, op. 102, de Johannes Brahms, i-a adus împreună pe Alexandru Tomescu și Ștefan Cazacu, în postura de soliști. Scrisă în 1887, partitura reprezintă o construcție muzicală de o remarcabilă densitate, în care cele două instrumente soliste se află într-un permanent dialog, susținut de o scriitură orchestrală de substanță simfonică. Brahms nu privilegiază spectaculosul facil, construiește un discurs amplu, în care virtuozitatea este subordonată expresiei, iar individualitatea celor două instrumente se afirmă tocmai prin capacitatea lor de a comunica și de a se completa. Este o lucrare care solicită nu doar tehnică instrumentală, ci și maturitate muzicală, capacitate de ascultare reciprocă și simț al construcției de ansamblu. Întâlnirea dintre Alexandru Tomescu și Ștefan Cazacu a oferit paginii brahmsiene cadrul dialogului fertil între două instrumente cu personalități timbrale distincte și posibilități expresive complementare. Vioara și violoncelul au în comun mai mult decât partitura. Împărtășesc responsabilitatea discursului muzical în care niciunul dintre protagoniști nu poate exista în afara celuilalt.

Partea a doua a serii a aparținut Simfoniei a III-a în mi bemol major, op. 55, Eroica, de Ludwig van Beethoven. Este, fără îndoială, una dintre cele mai importante și mai solicitante partituri ale repertoriului simfonic universal. Considerată de mulți drept una dintre cele mai dificile simfonii beethoveniene, Eroica reprezintă o veritabilă piatră de încercare pentru orice dirijor și orice orchestră. Dimensiunile sale, complexitatea construcției, solicitările tehnice și, mai ales, tensiunea dramatică aproape permanentă reclamă o viziune interpretativă solidă, o extraordinară capacitate de articulare a discursului orchestral. Am amintit de tensiunea dramatică. Eroica este o lucrare despre condiția umană, despre idealul eroic, despre confruntarea cu limitele și depășirea acestora, despre suferință și moarte, despre capacitatea de regenerare și afirmare a vieții. Prima parte/Allegro con brio, cu desfășurarea sa amplă și conflictuală, sugerează universul în continuă devenire. Marșul funebru/Marcia funebre. Adagio assai din partea a doua, solemnă și tragică deopotrivă, introduce una dintre cele mai tulburătoare meditații muzicale asupra morții și destinului. Partea a III-a/Scherzo. Allegro vivace, plină de viață, readuce energia și mobilitatea. Finalul, Allegro molto, construit pe variațiuni, propune o amplă sinteză expresivă, profundă, în care ideea de eroism capătă dimensiuni umane și spirituale. Variațiuni, revin la ele, folosite de Beethoven și în baletul Creaturile lui Prometeu.

Beethoven depășește cu Simfonia a III-a convențiile simfoniei clasice, transformând genul într-un spațiu al confruntării ideilor, al tensiunilor, al întrebărilor existențiale. Nu întâmplător, simfonia a marcat un moment de cotitură în istoria muzicii. Abordarea unei asemenea partituri de către Cristian Mandeal și Orchestra sibiană a reprezentat, în sine, un demers ambițios. Nu este suficientă stăpânirea dificultăților tehnice, este nevoie de mai mult, mă gândesc la viziune, coerență arhitecturală, capacitatea de a menține tensiunea interioară a muzicii pe întreg parcursul celor patru părți.

Rândurile de față nu pot face abstracție nici de contextul instituțional dificil prin care au trecut instrumentiștii Filarmonicii sibiene, situație mult mai puțin tensionată în prezent. În condițiile în care numărul muzicienilor angajați cu contract este redus, iar o parte importantă a colectivului este alcătuită din colaboratori, constituirea unui ansamblu capabil să susțină un program de asemenea anvergură presupune eforturi suplimentare, disponibilitate, o bună doză de solidaritate profesională. Faptul că muzicienii reușesc să se reunească, să construiască un program coerent și să ofere publicului un concert decent, onorabil, merită consemnat. Nu este vorba despre diminuarea exigențelor artistice și nici despre acordarea unor circumstanțe atenuante, ci despre recunoașterea unei realități care influențează inevitabil activitatea unei instituții muzicale. Stabilitatea unui colectiv orchestral nu se construiește exclusiv prin întâlniri punctuale, oricât de valoroși ar fi instrumentiștii reuniți. Ea cere continuitate, experiență comună, încredere și timp petrecut împreună. Concertul din 29 octombrie a demonstrat că, în pofida dificultăților, există resurse artistice și profesionale care pot susține activitatea Filarmonicii sibiene. Este faptul care trebuie apreciat, fără entuziasme exagerate, fără a ignora efortul celor aflați pe scenă. Rămâne imaginea serii în care trei mari compozitori au oferit trei perspective diferite asupra muzicii, Mozart prin naturalețea și echilibrul limbajului clasic, Brahms, prin profunzimea construcției și bogăția dialogului instrumental, Beethoven, prin forța viziunii care a schimbat definitiv destinul simfoniei. Iar Eroica, mai mult decât o simplă încheiere de program, a fost provocarea majoră a serii. Este partitură care nu acceptă compromisuri, care ne (re)amintește, cu fiecare programare și ascultare, că marile opere nu își dezvăluie sensurile decât în confruntarea cu exigența interpretării. La pupitrul dirijoral s-a aflat Cristian Mandeal, unul dintre importanții dirijori români ai generației sale, muzician cu îndelungată experiență concertistică, cu un repertoriu care acoperă o zonă stilistică amplă, de la clasicism la muzica secolului XX. Prezența sa la pupitrul Orchestrei Filarmonicii din Sibiu a adus programului autoritatea unei experiențe construite în decenii de activitate la pupitrul unor orchestre importante. Într-o partitură precum Simfonia a III-a de Beethoven, experiența dirijorală nu este un simplu atu, ci condiția înțelegerii și organizării discursului muzical. Miza nu constă în coordonarea ansamblului, ci în articularea unei construcții de mari dimensiuni, în dozarea tensiunilor, în păstrarea unității dramatice a întregului. Maestrul Mandeal a abordat această partitură cu responsabilitatea pe care o cere întâlnirea cu un reper fundamental al repertoriului simfonic.

Sibiu, 30 octombrie

Demostene Șofron                                                                                                                     

                                                                                  Foto Paul Nan