1 noiembrie 1599: Ziua în care Mihai Viteazul a intrat triumfal în Alba Iulia și a adus Transilvania sub conducerea sa

La 1 noiembrie 1599, în urma victoriei decisive de la Șelimbăr împotriva lui Andrei Báthory, Mihai Viteazul își făcea intrarea solemnă în Alba Iulia, marcând un moment crucial în istoria românilor. Acest pas strategic a pus bazele primei unificări politice a Transilvaniei cu Țara Românească, un preambul la desăvârșirea unirii celor trei țări române din mai 1600, când domnitorul a preluat și controlul Moldovei pentru a crea un front puternic antiotoman.

Mihai Viteazul (1593-1601) a realizat prima încercare de unificare politică a teritoriului românesc, pentru prima dată în istorie cele trei țări române fiind unite sub aceeași conducere. Unirea a fost determinată de necesitatea creării unui puternic front antiotoman și înlesnită de legăturile economice, politice, culturale existente între cele trei țări române în Evul Mediu.

”Aceleași considerente de securitate – eliminarea lui Ieremia Movilă, care se manifestase ca dușman al lui Mihai – au determinat campania domnului muntean în Moldova, adusă și ea sub autoritatea sa (1600)”, scrie istoricul Florin Constantiniu în cartea sa ”O istorie sinceră a poporului român” (Editura ”Univers enciclopedic”, București, 2002).

La sfârșitul lunii aprilie și începutul lunii mai 1600, Mihai Viteazul a atacat Moldova din trei direcții diferite, iar în zilele de 6-7 mai grosul oastei se afla la Bacău. La 26 mai 1600 Mihai Viteazul a reușit să ocupe cetatea Sucevei. Într-un hrisov emis la Iași la 27 mai 1600, afirmând noua realitate politică, Mihai Viteazul se intitula ”Io Mihai voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Românești și al Ardealului și al Moldovei”, se arată în lucrarea citată mai sus.

* * *

Mihai Viteazul (născut la 1557 sau 1558), fiul lui Pătrașcu cel Bun (domn al Țării Românești între 1554-1557), a urcat toate treptele dregătoriilor, de la ban de Mehedinți, mare stolnic, mare postelnic, până la mare ban al Craiovei (1593). În septembrie 1593 a devenit domn al Țării Românești , cu sprijinul unor puternice familii boierești precum Buzeștii și Cantacuzinii, precum și al principelui Transilvaniei, Sigismund Bathory.

În plan intern, Mihai Viteazul a acționat pentru întărirea autorității domnești. S-a remarcat rapid ca un luptător pentru independență, dar și pentru apărarea cauzei creștinătății, luând singur inițiativa alăturării la ”Liga Sfântă”. Politica sa antiotomană s-a concretizat în sistemul de alianțe politico-militare ale țărilor române din 1594.

Războiul antiotoman a început la 13 noiembrie 1594, prin atacarea creditorilor și a negustorilor otomani prezenți în Țara Românească, după care, în perioada decembrie 1594 – ianuarie 1595, luptele s-au extins spre Dunăre, la Giurgiu, Rusciuc ș.a. Mihai Viteazul și-a organizat o armată proprie, de mercenari, alcătuită din poloni, secui, cazaci, sârbi etc., precum și unități de călărași, ”roșii”, unități de ”dărăbanți”, la care s-au adăugat voluntari de la sud de Dunăre.

Pentru a face față confruntărilor cu turcii, Mihai Viteazul a căutat să întărească alianța cu principele Transilvaniei, Sigismund Bathory. O delegație de 12 boieri munteni a plecat la 1 mai 1595 spre Alba Iulia pentru tratative în acest scop. ‘La 20 mai a fost încheiat nu un simplu act de alianță – cum voise domnul – , ci unul înjositor pentru Mihai Viteazul, care devenea din aliat un supus, un locțiitor al lui Sigismund Bathory în Țara Românească, cu o autoritate scăzută și față de marii boieri ai țării, de al căror sfat trebuia să țină seama în toate actele de guvernare’. (‘Istoria românilor’, Editura Enciclopedică, București, 2001)

În august 1595, o mare oștire otomană condusă de marele vizir Sinan-pașa a trecut Dunărea la Giurgiu. După celebra bătălie de la Călugăreni (13/23 august 1595), în zona mlăștinoasă a Neajlovului, unde Mihai Viteazul a repurtat o strălucită victorie tactică asupra avangărzii otomane, domnul Țării Românești a hotărât retragerea spre București, apoi spre Târgoviște. Armata otomană a ocupat Bucureștii și Târgoviștea, dar în octombrie 1595 oștile unite din Țara Românească, Moldova și Transilvania au silit oștile otomane să se retragă. Tot în octombrie 1595 oastea turcă a suferit o grea înfrângere la Giurgiu, iar în noiembrie 1595 ‘teritoriul Țării Românești cunoștea momentul eliberării de apăsătoarea dominație otomană’. (‘Istoria românilor’, Editura Enciclopedică, București, 2001). În 1596 au continuat luptele cu turcii în sudul Dunării, unde a avut loc o expediție balcanică condusă de Baba Novac, căpitan al lui Mihai Viteazul.

”Abolirea dominației turcești a întărit considerabil poziția internațională a Țării Românești; Mihai reușește să anuleze treptat clauzele nefavorabile ale tratatului cu Sigismund, declarându-l în cele din urmă caduc, și să încheie, după noi lupte purtate până aproape de Munții Balcani, armistițiu (1596) și pace (1598) cu sultanul și să semneze un tratat cu Habsburgii (1598), care recunoștea suzeranitatea împăratului asupra voievodului, dar fără nicio obligație politică sau economică din partea acestuia. În 1598, Mihai era fără îndoială factorul principal al coaliției creștine, către el se îndreptau speranțele popoarelor supuse din Balcani, dornice de eliberare”, subliniază istoricul Vlad Georgescu (1937-1988) în lucrarea sa ‘Istoria românilor de la origini până în zilele noastre’ (reeditată de Editura Humanitas, București, 1992).

Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, a renunțat la tron în 1598, apoi din nou în 1599, în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Bathory. Ca atare, în Transilvania și în Moldova, prin Andrei Bathory respectiv Ieremia Movilă, ambii dușmani ai lui Mihai Viteazul, se consolidase poziția adepților unei politici favorabile alianței cu turcii. ”Atât timp cât dincolo de Carpați – locul de refugiu în cazul invaziei otomane – era un principe ostil, domnia lui Mihai rămânea amenințată, cu atât mai mult cu cât voievodul era confruntat cu opoziția unor grupări boierești sprijinite de Polonia”, arată istoricul Florin Constantiniu în volumul ”O istorie sinceră a poporului român”.

Înțelegând că aceste împrejurări făceau greu realizabile o alianță creștină generală sau una mai restrânsă românească împotriva turcilor, Mihai Viteazul a luat inițiativa înlăturării lui Andrei Bathory. Oastea Țării Românești a pătruns în Transilvania pe două direcții: o parte a oastei, condusă de Mihai Viteazul, prin valea Buzăului și a Teleajenului, iar cealaltă, condusă de banul Udrea, boierii Buzești și de Baba Novac, pe Valea Oltului, spre Sibiu. Oastea Țării Românești a înfrânt oastea lui Andrei Bathory în bătălia de la Șelimbăr, lângă Sibiu, la 18/28 octombrie 1599. La 21 octombrie/1 noiembrie 1599 Mihai Viteazul a intrat, cu mare alai, în Alba Iulia, devenind, astfel, „Domn din mila lui Dumnezeu al Ţării Româneşti şi al Ardealului”.

Domnitorul a organizat Cancelaria care a început să emită pentru prima dată în Transilvania acte oficiale în limba română, alături de cele în latină şi slavă. A pus, la Alba Iulia, bazele uneia dintre cele mai importante instituţii culturale româneşti din Transilvania, Mitropolia Bălgradului. Într-un timp record, el a reuşit să construiască o nouă catedrală şi clădirile aferente pentru mitropolie, care au fost apoi demolate de austrieci în 1715. La 6/16 mai 1600, Mihai Viteazul îl va alunga pe Ieremia Movilă şi va ocupa Moldova, realizând, astfel, prima unire politică a celor trei ţări române şi intitulându-se „Domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi a toată ţara Moldovei”. Pentru scurt timp Alba Iulia a fost capitala statului unificat.