Forma Formei: Incursiune hermeneutică și documentară în universul brâncușian la Castelul Bánffy din Răscruci

Anul 2026, decretat la nivel național și internațional drept Anul Constantin Brâncuși, marchează 150 de ani de la nașterea creatorului sculpturii moderne (1876–1957). În cadrul acestui amplu program național de reconsiderare și valorificare a moștenirii brâncușiene, spațiul transilvănean găzduiește o inițiativă culturală de o profunzime deosebită: proiectul expozițional itinerant „Brâncuși. Calea spre lumină”, prezentat în cadrul evenimentului „Ecouri brâncușiene în tradiții clujene” la Castelul Bánffy din Răscruci, în perioada 15–30 septembrie 2026.

Organizat de Centrul de Cultură și Artă „Tradiții Clujene”, instituție aflată sub autoritatea Consiliului Județean Cluj, în parteneriat cu Castelul Bánffy din Răscruci, proiectul este realizat de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj. Această colaborare interregională unește simbolic Oltenia subcarpatică — matricea stilistică și etnografică a artistului — cu patrimoniul arhitectural al Clujului. Vernisajul oficial, desfășurat miercuri, 16 septembrie 2026, la ora 17:00, a reunit alocuțiunile managerilor instituțiilor partenere: Ionuț Viorel Bordeiași (manager CJCPCT Gorj), Marius Mînzat (coordonator al activităților culturale și manager al Castelului Bánffy din Răscruci) și Adriana Irimieș (manager al Centrului de Cultură și Artă „Tradiții Clujene”). Deschiderea a fost completată de un moment muzical de café-concert și muzică de salon, susținut de tenorul Alexandru Mânzat, solista Dana Purcel și Orchestra Profesionistă „Cununa Transilvană”, sub bagheta dirijorului Tudor Căucean.

Orientarea curatorială a expoziției nu propune o confruntare fizică directă cu volumul sculptural — atitudine imposibilă în absența operelor originale tridimensionale —, ci optează pentru o strategie narativ-documentară de o mare acuratețe. Prin intermediul fotografiilor de arhivă, al afișelor, al facsimilelor de corespondență și al documentelor istorice, expoziția construiește o adevărată fenomenologie a creației brâncușiene. Miza pedagogică și afectivă a demersului constă în alăturarea dintre arhetipul uman (muza, modelul, relația personală) și procesul de sublimare formală din care au rezultat operele finite din bronz lustruit, marmură sau lemn. Vizitatorul este invitat să parcurgă o poveste de viață în care biografia și arta se contopesc până la suprapunere.

Printre reperele vizuale majore ale expoziției se numără o fotografie celebră a artistului în atelierul său din Impasse Ronsin din Paris, realizată în jurul anului 1915. Atelierul brâncușian nu a fost un simplu loc de producție, ci un spațiu sacru, o operă de artă totală în care sculpturile interacționau luminos și spațial unele cu altele, evidențiind legătura viscerală dintre creator, uneltele sale și materia brută. În paralel, expoziția explorează dialectica dintre omul real și forma abstractizată. Lucrarea Jeune fille sophistiquée (Portret de Nancy Cunard, 1928), turnată în bronz lustruit, este expusă alături de imaginea reală a scriitoarei și activistei britanice. Deși Nancy Cunard nu i-a pozat niciodată direct în atelier, Brâncuși i-a transpus imaginea și personalitatea într-o formă alungită și aluzivă, captând spiritul avangardei pariziene.

Un alt moment de ruptură radicală în istoria artei moderne este ilustrat de lucrarea Princesse X (1915–1916), inspirată de Prințesa Marie Bonaparte. Prin reducerea detaliilor anatomice la o formă simbolică pură, sculptura expusă la Paris în 1920 a provocat unul dintre cele mai faimoase scandaluri ale vremii, fiind retrasă temporar sub acuzația de indecență. Tot în această serie a reprezentărilor feminine se înscrie celebra Domnișoară Pogány (Mademoiselle Pogány, 1912–1933), prezentă în expoziție prin documente și serii foto ce marchează desprinderea definitivă a lui Brâncuși de realismul academic și consacrarea propriului limbaj stilistic. O atenție deosebită este acordată și Portretului lui Eileen Lane (1923), realizat în onix alb, inspirat de tânărul model american cu care Brâncuși a întreținut una dintre cele mai afectuoase și stabile relații din anii săi de maturitate, aducând-o chiar în vizită în România în vara anului 1922.

Expoziția nu omite nici cadrul de susținere instituțională și mecenat care a făcut posibilă consacrarea maestrului. O fotografie o înfățișează pe celebra colecționară Peggy Guggenheim, una dintre cele mai influente susținătoare ale avangardei secolului XX, care, prin achiziționarea și promovarea operei brâncușiene, a contribuit decisiv la afirmarea artistului pe scena internațională. Pe plan simbolic și spiritual, lucrarea Cocoșul (1935) sintetizează ideea de verticalitate, trezire spirituală și energie vitală, transformând un motiv din folclorul tradițional într-o expresie pură a ritmului și ascensiunii.

Dimensiunea etnografică și rădăcinile profunde ale operei sale sunt aduse în prim-plan prin fotografia Casei Antonie Mogoș din Ceauru (județul Gorj), un exemplar reprezentativ de arhitectură populară de la sfârșitul secolului al XIX-lea, ale cărui elemente sculptate în lemn explică geneza decorativă și structurală a ansamblului monumental de mai târziu.

Unul dintre cele mai tulburătoare puncte de tensiune documentară ale expoziției este reprezentat de juxtapunerea a două texte arhivistice esențiale: cererea olografă din 1914, prin care Brâncuși solicita autorităților aprobarea de a intra în țară cu lucrări pentru o expoziție, dovedind dorința sa timpurie de a fi recunoscut în patrie, și copia procesului-verbal al ședinței Academiei Republicii Populare Române din 7 martie 1951. Acest din urmă document ideologic atestă momentul în care creația brâncușiană a fost etichetată drept formalistă și decadentă, fiind considerată incompatibilă cu estetica realismului socialist, fapt ce a marcat ruptura politică definitivă dintre artist și regimul comunist din țară.

Chiar și în absența sculpturilor tridimensionale, expoziția „Brâncuși. Calea spre lumină” oferă o oportunitate rară de a cunoaște și a redescoperi  universul brâncușian prin intermediul imaginii, al arhivei și al contextului său uman. Parcurgerea acestei povești vizuale la Castelul Bánffy din Răscruci până la 30 septembrie 2026 reconfirmă valoarea dialogului dintre patrimoniul tradițional și creația artistică universală, demonstrând că moștenirea maestrului de la Hobița rămâne o sursă inepuizabilă de lumină și reflecție.

Articol publicat în cadrul proiectului „Brâncuși și Clujul”, realizat de Fundația Culturală Carpatica în parteneriat cu Primăria Municipiului Cluj-Napoca.

Mara A. MUNTEAN