Dan Antonescu, fost șef la Serviciul Omoruri din București, își dezvăluie secretele la Cluj: „Fără pasiune, te ceri singur afară”

Dan Antonescu: De fapt, ordinea ar fi inversă, pentru că Viața la omoruri este retipărită acum, revizuită și dacă putem face un comentariu, am retipărit împreună cu Editura Corint această carte, tocmai pentru a o putea cuprinde în colecția pe care aveam de gând să o facem, colecția „Anchetele colonelului Antonescu”. De aceea, cei de la editură cu care am o colaborare perfectă, mi-au solicitat să o reedităm după ce a fost revizuită, am mai făcut câteva modificări în ea, pentru a o putea cuprinde în această colecție. Lucrez acum la o a treia carte, dar despre ea vom vorbi când va fi gata. Viața la omoruri, de fapt, a fost debutul meu în privința scrierii. Hai să-i spunem debut editorial, pentru că până la momentul în care m-am apucat de scris acea carte, mă rezumasem la a face emisiuni de televiziune. Am avut vreo cinci ani emisiunea „Investigatorii” la Televiziunea Realitatea, după care, zece ani de zile, am avut emisiune la televiziunea națională, „Anchetele comisarului Antonescu”. N-am fost comisar, dar așa au vrut cei de la televiziune să-i pună numele. În momentul în care m-am apucat să scriu această carte, pur și simplu mi-am dat seama că doar așa, doar scriind despre ea și în cea de-a doua carte, pot să-mi scot cumva din memorie niște cazuri care, într-un fel, m-au marcat. Nu neapărat psihic, dar mi-au marcat cariera, m-au marcat profesional. Niște cazuri deosebite și de aceea am vrut să le arăt cititorilor cam care este viața reală într-o anchetă. O anchetă la un caz de omor, la un caz de dublu asasinat, la niște chestii pe care publicul nu le știe, pentru că nu are acces la informație. Ceea ce am prins eu în aceste cărți nu înseamnă devoalarea în totalitate a unei anchete, ci mai mult prezentarea trăirilor celor care anchetează astfel de dosare, care au un impact asupra psihicului, asupra comportamentului multora dintre colegii mei și chiar și asupra mea. Am dezvăluit acolo care sunt trăirile noastre în timpul unei astfel de anchete.

Rep: Pe lângă această componentă a trăirilor pe care le are un investigator în zona asta a judiciarului, pot fi aceste cărți și un manual pentru polițiștii și procurorii care gestionează în prezent astfel de cazuri?

Dan Antonescu: Una dintre prefațele cărții chiar punctează acest lucru, că această carte, de fapt amândouă, pot constitui cumva un manual de bune practici în domeniul acesta pentru polițiști, procurori, medici legiști. Sunt aspecte și am punctat acolo chiar și psihologi, am punctat și unde am greșit noi și unde hazardul și-a pus amprenta. Sunt multe aspecte care pot duce la obținerea unor informații pe care cei care ies din școlile, fie de agenți, fie din Academia de Poliție, nu au de unde să le știe, pentru că practica durează foarte mult până când afli ceva. Chiar când am ajuns tânăr locotenent la Serviciul omoruri din Poliția Capitalei, mi-a spus cineva: „Ei, hai că primii cinci ani sunt mai grei. ”De ce? „Abia după 5 ani putem spune că lucrezi la Serviciul Omoruri.” Deci cam acesta este intervalul de timp de care are nevoie un lucrător, un polițist pentru a înțelege mai mult decât la început din activitatea asta, pentru că niciodată nu poți să spui că știi tot.

Rep: Se vorbește acum de era inteligenței artificiale, cum că această dezvoltare tehnologică și nu numai începe să câștige tot mai mult teren și foarte multe domenii vor fi acoperite de inteligența artificială. Poate fi înlocuită munca la omoruri de inteligența artificială?

Dan Antonescu: Categoric nu.

Rep: De ce?

Dan Antonescu: Categoric nu. În primul rând, îți trebuie fler. Inteligența artificială se bazează pe informații concrete și verificate de-a lungul timpului. Inteligența artificială, din punctul meu de vedere, poate oferi niște generalități pe care le găsești și în manuale, și în coduri, peste tot. Dar munca asta concretă de investigare, de anchetare, nu o poate face inteligența artificială. Este un câștig, în schimb, din punct de vedere tehnic. În volumul al doilea, Crima imperfectă, am punctat o chestie pe care puțini o știu și o mai acceptă acum. Dar gândiți-vă că în anii când mi-am început activitatea la Serviciul Omoruri, colegii mei de la criminalistică și în special cei de la dactiloscopie, care se ocupau cu identificarea amprentelor, ieșeau la pensie purtând niște ochelari cât fundurile de sifoane pentru că stăteau toată ziua cu ochii în lupă. De asemenea, erau aspecte tehnice care acum sunt banale, dar la vremea respectivă nu existau. Acum nu mai am nevoie de acea lupă pentru a verifica o anchetă, a compara amprentele. Există AFIS-ul 2000 și alte, multe altele care au apărut și au intrat în dotarea Poliției. Mai avem câteva aspecte de o banalitate crasă. Ceea ce noi înainte ne chinuiam prin investigații și pânde și câte și mai câte pentru a obține un indiciu sau o informație, acum e suficient să iei înregistrările de la camerele video stradale, de la bancomat, de la, eu știu, din magazine sau chiar de la autoturisme. Sunt imagini care deja reprezintă o probă în anumite situații. Iată, la vremea respectivă, la anii când vorbesc eu despre aceste cazuri, noi nu aveam așa ceva. Era o muncă extraordinar de grea, îți trebuia tenacitate și determinare. Aveam, de exemplu, câte un conflict stradal pe timp de noapte. Găseai dimineața un cadavru pe stradă. Era lovit, era clar că a fost o faptă. De unde? N-aveai martori. Degeaba încercai să faci un cerc, dacă identificai victima, să faci un cerc relațional al victime, prieteni, dușmani și așa mai departe. Și cu toate astea reușeam să identificăm autorul. Chiar dacă autorul și victima nu s-au intersectat decât o singură dată în viețile lor. Atunci, în momentul conflictului, n-au avut loc unul de altul pe stradă, s-au înjurat, i-a cerut o țigară, nu și-au… mă rog, ceva s-a întâmplat, i-a dat un pumn, a căzut și a murit. Acum poți lua de la camerele de supraveghere stradale și celelalte de care am vorbit, oricând și mai ales dacă ai un interval orar, poți să vezi ce persoane au trecut prin zonă, ai o siluetă, poți să ai chiar și o fizonomie, ai cu ce pleca la drum în anchetă. Înainte nu aveam așa ceva.

Rep: Evoluția tehnologică categoric ajută investigatorul în astfel de fapte și a evoluat foarte mult tehnologia și în același timp Poliția folosește noile tehnologii în toată această muncă. Categoric, lucrurile stau altfel în favoarea celor care se ocupă de astfel de cercetări. Dar totuși, în ciuda acestor performanțe tehnologice, încă sunt multe evenimente tragice, violente, cu sfârșit tragic, unde autorii nu sunt prinși. Încă avem foarte multe crime cu autori necunoscuți în țară. Totuși, ce lipsește pentru a le elucida?

Dan Antonescu: De multe ori există și ghinion pentru anchetatori. Sunt probe care pot fi distruse dintr-o negligență a cuiva, dintr-o întâmplare. De aceea am spus că și hazardul își pune amprenta asupra unui astfel de dosar. Dacă rămân fapte cu autor necunoscut, asta nu înseamnă că sunt dosare în nelucrare. Într-una din cărți am arătat: timp de 8 ani de zile am lucrat în speranța că voi găsi un autor. Nu aveam nici cea mai mică informație despre el, numai că același hazard și-a pus amprenta și după 8 ani, aproape 9, am reușit să identificăm și să probăm faptele individului respectiv. Sunt unități de poliție cum este și Clujul, pentru că am reușit să fac aici câteva reportaje frumoase, pentru că am vrut neapărat să oglindesc și activitatea foștilor colegi din poliția clujeană – colegi în general, pentru că nu am lucrat la Cluj niciodată, dar am prieteni în toată țara. Suntem colegi de profesie. Am punctat cazurile răsunătoare, cazurile cu mesaj, mai ales din punct de vedere criminologic, în așa fel încât să apară și altceva despre Poliție, nu numai aspecte negative. Și la Poliția Capitalei, dar și în majoritatea județelor din țară, aceste cazuri se rezolvă. Dacă rămâne vreunul, dacă rămân două sau trei cu autor necunoscut, este doar o chestie de timp până când vor fi identificați autorii. Problema o reprezintă și capturarea lor, pentru că avem de exemplu la Mureș acum un autor dovedit, dar care încă nu poate fi capturat.

Rep: De ce?

Dan Antonescu: Pentru că cineva la vremea respectivă nu a acționat exact cum trebuia și… și părerea mea, dacă greșesc, păcatul meu o să fie, dar acel caz de la Mureș, cred eu că putea fi prevenit. Acum, individul respectiv, probabil că are experiență în a se ascunde de autorități, este foarte posibil să fi plecat din țară și peste hotare, dacă nu ia legătura cu autoritățile, clar nu avem posibilitatea să-l vedem încătușat. Dar și acolo timpul va lucra și am convingerea că și el va fi prins și adus în fața instanței.

Rep: Ați spus că ați avut o anchetă care a durat 8-9 ani. Care e momentul cel mai critic dintr-o anchetă?

Dan Antonescu: În primul rând, dacă vorbim de momentul critic, ăsta reprezintă cercetarea locului faptei. De acolo pleacă majoritatea elementelor. Dar pe același palier putem poziționa și rezultatele investigațiilor. Din păcate pentru victimă, de multe ori intrăm cu bocancii în intimitatea vieții persoanei respective. Trebuie să-i afli toate dedesubturile. Multe dintre chestiile pe care le-am aflat noi în anchetă nu le știau nici apropiații și nu le-am devoalat dacă nu au avut valoare în economia cazului; nu au apărut nici în rechizitorii, nu au apărut nici în rapoartele de investigație. Dar acolo unde aceste aspecte au avut greutate, a trebuit să le devoalăm, pentru că unele situații au contribuit la comiterea faptei, au fost factori determinanți sau faptul că au dus către comiterea faptei. Această cercetare a locului faptei trebuie făcută extrem de atent și aici mă refer la criminaliști în special, care au obligația să obțină cât mai multe probe sau toate probele posibile din acel loc al faptei, pentru că acel loc poate suferi ulterior modificări care, împreună cu ele, pot distruge probe. Și mai ales acum vorbim de exemplu de genetică, de ADN. Dacă ai compromis o probă care ar putea să-ți arate vinovăția cuiva, poți rămâne fără acea probă și poți lăsa în libertate un individ despre care ai convingerea și o mulțime de indicii că el este autorul, dar proba principală a fost compromisă. Sunt aspecte extrem de subtile, de fine, care au o mare greutate asupra mersului anchetei. După ce ai terminat cu locul faptei, de fapt sunt aspecte concomitente – cercetarea locului faptei cu investigațiile din zona infracțiunii și investigații referitoare la victimă. Toate acestea trebuie făcute foarte repede, dar extrem de amănunțit, extrem de atent lucrate, în așa fel încât chiar și o virgulă, cum spunem noi în domeniu, dacă nu i-ai dat importanță, s-ar putea să-ți dai seama ulterior că ai trecut pe lângă autor. Sunt niște chestii de finețe, mai ales în partea de început a anchete. După care, dacă nu ai reușit în termen de câteva zile să identifici autorul, treci la, cum să spun eu, la cursa de anduranță. Pentru că ai de-a face cu oameni care au știut cum să-și ascundă urmele, e clar, sau, eu știu, alți factori au șters urmele, dacă ne referim aici la faptele comise sau cadavrele găsite afară, în pădure, în parc, pe stradă. Dacă a venit o ploaie, dacă, eu știu, s-a așternut praful sau cine știe ce s-a întâmplat, sau au intervenit animalele. Am avut situații când am găsit cadavrul în apă, dar șobolanii și alte viețuitoare distruseseră fața și a fost o problemă majoră să reușești să reconstruiești fizionomia pentru a putea da o fotografie care să ne ajute să identificăm persoana respectivă. Sunt multe aspecte care concură încă de la începutul anchetei către un rezultat pozitiv. Dacă greșești vreun pic, ai toate șansele să rămâi cu un dosar cu AN (autor necunoscut) mulți ani, până când reușești să găsești alte probe care să convingă instanța că cel pe care tu îl consideri suspect chiar este autorul.

Rep: Cât mai este de atractivă această zonă a cercetărilor, a investigațiilor, zona de investigații la omoruri?

Dan Antonescu: Gândiți-vă că eu m-am apucat să lucrez la omoruri fiind ca pregătire, ca profesie, când am ieșit din școala de ofițeri, eram ofițer de economic. Cercetam infracțiunile de natură economică. Dar m-a atras foarte mult domeniul acesta al infracțiunilor de mare violență și m-am respecializat. Spun asta pentru că dacă nu o faci din pasiune, dacă nu o faci cu convingere, nu poți să lucrezi în domeniul acesta. Am avut colegi care au venit pentru că – trebuie să recunosc cu mare plăcere – Serviciul omoruri din Poliția Capitalei are o faimă deosebită. Nu numai pentru că de ani de zile cifra lor de afaceri, dacă pot spune așa, dosarele cu autor necunoscut, sunt inexistente, zero. Deci tot ce intră într-un an de zile se rezolvă. Au fost situații când au avut pe minus, adică 102-103%, pentru că rezolvau și din dosarele anterioare încă nerezolvate. Acolo au venit, reluând ideea, oameni care voiau doar faimă, să se laude că lucrează la Serviciul omoruri din Poliția Capitalei. N-au reușit să stea mult. Acolo dacă vii pentru altceva decât pentru a rezolva dosarul, nu ai cum să reziști. Nu te dă colectivul la o parte, singur te ceri în altă parte. Pentru că acolo nu ai sărbători, nu ai nopți, nu ai familie, nu ai nimic. Ești numai tu și dosarele. A, că îți găsești o săptămână de concediu sau, eu știu, după-amiază, dar foarte rar. Să stai cu familia e o sărbătoare, ca să zic așa. Dar altfel, ești însurat cu meseria.

Rep: Deci secretul muncii la omoruri este dedicarea și de aceea nu va putea fi înlocuit de inteligența artificială.

Dan Antonescu: Categoric. Și implicarea, și pasiunea. Lucru care nu poate fi înlocuit niciodată de inteligența artificială. Tocmai de aceea am spus un „nu” categoric atunci când m-ați întrebat despre posibilitatea înlocuirii omului în domeniul acesta de către inteligența artificială. Nu. Inteligența artificială te poate ajuta în alte domenii poate, dar aici nu are ce căuta.

Rep: Care a fost cea mai complexă anchetă pe care ați derulat-o și care s-a finalizat cu succes?

Dan Antonescu: Gândiți-vă că în aproape 20 de ani am lucrat la foarte multe dosare, niciodată de unul singur, eu. A fost totdeauna un colectiv, o familie de fapt acolo. Și dacă luăm în calcul, mai ales în anii ’90, că aveam între 150 și 250 de cazuri pe ani în București, gândiți-vă la câte cazuri am lucrat. Nu am apucat să lucrez la toate, dar cazuistica pe București asta era. În domeniul omorurilor, tentativelor de omor, omor calificat și omor deosebit de grav, când erau denumite așa. Ulterior s-a modificat, a rămas numai omorul și omorul calificat și tentativa la cele două infracțiuni, sau loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, acele așa-zise LCM-uri. Nu pot să nominalizez vreunul dintre cazuri, pentru că foarte multe le-am rezolvat destul de repede și asta nu înseamnă că ele nu au fost dificile. Dar și aici și-a spus punctul de vedere hazardul, că fără un pic de noroc în domeniul ăsta nu ai foarte mari șanse. Trebuie fie să greșească autorul, fie să fii suficient sau exagerat de tenace în așa fel încât să nu lași, ca un câine de urmă sau un câine de vânătoare care prinde mirosul vânatului și nu poți să-l mai oprești, îl strunești. Cam așa arată și un ofițer sau un lucrător, nu neapărat ofițer, poate fi și subofițer, un lucrător de la serviciul omoruri atunci când începe activitatea într-un dosar. Este ceva care pur și simplu te mănâncă pe dinăuntru, adică te macină, nu te lasă să stai liniștit. Din punctul meu de vedere, acolo ar trebui să lucrezi o perioadă de timp, după care, măcar un an de zile, așa cum se întâmplă în alte poliții, să lucrezi în alt domeniu. Și abia după acel an – nu neapărat sabatic, dar an de pauză în dosare – să te reîntorci, pentru că este un consum psihic extraordinar de mare și nu numai psihic, dar și fizic. Și eu mă consider un privilegiat, nu prin prisma faptului că am lucrat la această unitate de poliție, ci prin prisma faptului că am reușit să ajung la aproape 70 de ani, pe când alți colegi de-ai mei nu au apucat nici măcar să iasă la pensie, sau dacă au prins un an, un an și jumătate de pensie, a fost mult pentru ei. Mulți dintre ei – și în ambele cărți am o listă întreagă cu foști colegi – și acel pasaj In Memoriam arată câți dintre ei nu mai sunt printre noi și, credeți-mă, nu din cauza bătrâneții.

Rep: Sunt cazuri de fapte deosebit de grave, crime, unde se aplică detențiunea pe viață. Dar după 20-25 de ani, detențiunea pe viață e înlocuită cu închisoare. Prin urmare, făptașii sunt puși în libertate. Ați avut astfel de cazuri în care autorii au fost puși în libertate și au recidivat, au comis din nou?

Dan Antonescu: De regulă, la omor recidiva e foarte rar întâlnită. Dar au fost și astfel de situații. Bine, ce să spun, zilele trecute a fost un caz în mass-media cu un individ care a agresat un copil, el fiind liberat înainte de termen, liberat condiționat sau cine știe ce a găsit instanța. Făcuse închisoare pentru că omorâse în bătaie un alt copil, a fost condamnat și a fost după aceea pus liber. Ce a înțeles el din clemența legii? Să repete gestul respectiv. Am avut astfel de situații, dar, repet, sunt foarte, foarte rare aceste recidive în cazul omorurilor. În schimb, apare o frustrare în ceea ce ne privește pe noi, polițiștii. Eu mă bucur când instanța stabilește o pedeapsă, dar în același timp, știți, exact ca măștile de la teatru, unul râde, unul plânge. Acolo sunt două măști. La noi, cu unul te bucuri și cu celălalt plângi, pentru că știi clar: dacă instanța i-a dat, să zicem, 24 de ani de detenție, el își face calculul în prima secundă. 24 împărțit la 3 fac 8, ori 2 fac 16. După 16 ani el poate solicita liberarea condiționată. Dacă mai depune și alte activități sau, mă rog, depune eforturi cu ghilimelele de rigoare, demonstrează că s-a îndreptat, sau prestează muncă și e considerată o activitate care să fie luată în calcul drept posibilitate a micșorării chiar și a acelei perioade, el poate ieși mult mai devreme din penitencia. Ceea ce nu este normal. Pentru că el a primit o pedeapsă și de aceea am spus că acest Cod Penal a fost modificat în multe feluri, dar parcă cineva are grijă să nu introducă – și o tot spun de ani de zile – acea sintagmă la unele infracțiuni, nu la toate, acea sintagmă care în alte coduri penale există, și aici spun clar: fără posibilitate de liberare condiționată. Dacă ai pus și chestia asta, deja este cumva descurajantă pentru potențialii infractori. Ei își fac calculul foarte simplu: „Am făcut-o și o să ies”. M-am întâlnit cu foști „clienți” de-ai mei, foarte mulți, pe stradă. Unul dintre ei, care avea cinci omoruri dovedite, e bine, lucrează acum la o primărie sau nu mai știu exact pe unde. A ieșit, avea detențiunea pe viață. Cei doi care l-au ucis pe Ioan Luchian Mihalea au fost liberați condiționat, chiar dacă primiseră detențiunea pe viață. După 20 de ani pot ieși.

Rep: Domnule Antonescu, care ar fi principalele piedici care îngreunează această activitate? Piedici independente de investigator, de munca lui. Cooperarea cu posibilii martori, cooperarea cu alte instituții, spre exemplu?

Dan Antonescu: În cazul omorurilor, să știți că am găsit cooperare chiar și din partea celor care cumva se eschivau în a discuta măcar cu polițiștii. Dacă te duceai și întrebai despre, eu știu, un suspect de furt sau poate, eu știu, un suspect de înșelăciune sau cine știe ce altă faptă, nici nu stătea de vorbă cu tine un om care probabil că avea informații despre suspectul tău. În momentul în care le spui că e vorba despre un omor, se schimbă optica. Și dacă știi și cum să-l abordezi – pentru că și aici este o artă, arta investigației, care se învață în școala militară sau în academie, în școlile de poliție în general…

Rep: A comunicării, însă…

Dan Antonescu: Nu. E arta investigației. E cu totul altceva. Cum să abordezi un om în funcție de personalitatea lui, de, eu știu, de antecedentele lui, nu neapărat penale, ci sociale. Trebuie să-l simți pe fiecare în parte și să obții cât mai multe informații de la el. Pentru că dacă doar te duci și te prezinți „Sunt de la poliție și vă rog să-mi spuneți despre cutare sau cutare”, de cele mai multe ori găsești un refuz. Trebuie să fii cel puțin inconștient să abordezi de maniera asta. Și noi ne-am specializat și așa ne-am și organizat pe vremea când eram la Serviciul omoruri – și lucrător, și ulterior șef – aveam specializări. Dar asta nu însemna că rămâneam strict pe bucățica pe care ne simțeam foarte bine. Aveam colegi care erau foarte buni investigatori, colegi cu foarte mare răbdare și putere de observare și îi foloseam la supravegherea și efectuarea cercetării locului faptei. Aveam colegi care se pricepeau foarte bine și colaborau foarte bine cu medicii legiști și îi trimiteam să asiste la necropsii. Erau colegi specializați în anchetă pentru că și acolo e o artă în a aborda și conduce o anchetă în așa fel încât să îți spună și ce nu știi tu. Sunt aspecte de care am ținut cont și când aveam un caz deosebit știam pe cine trimit la cercetările de la locul faptei, la anchetă și să meargă tot mecanismul perfetc. Când era caz mai leger roteam colegii ca fiecare să facă tot.