Un scriitor în plină forţă creatoare

Scriitorul Mircea Ioan Casimcea publică în anul 2011 încă două cărţi, una mai incitantă decît alta: Prezenţe culturale, la Ideea Europeană, din Bucureşti, şi Ajustarea destinului la Editura Dacia XXI, din Cluj-Napoca, în Colecţia Prozatori contemporani.
Disponibilităţile acestui scriitor născut în Dobrogea şi aclimatizat într-un mult mai cultural Ardeal sînt multiple şi toate contribuie la consolidarea unei personalităţi distincte şi distinse, stilul său fiind deja unul inconfundabil şi întru totul personalizat după cum remarcă şi cei care-i formulează prozatorului referinţe critice dintre cele mai onorabile: Mircea Popa, Constantin Cubleşan, Adrian Ţion şi alţii. Nu numai mitologia plaiurilor natale se revarsă „peste structurile oarecum rigide ale prozei ardeleneşti” (A. Ţion), ci o întreagă literatură din toate timpurile şi de pretutindeni irigă fertil discursul prozastic al dobrogeanului ardelenizat, cu specificarea expresă a faptului că nota livrescă nu e niciodată una ostentativă şi sufocantă, intertextualismul prozatorului fiind unul cumpătat în limitele organice ale bunului simţ cultural. Pe acest fundal, tradiţionalismul intră într-un dialog firesc cu experienţe şi experimente literare moderne dintre cele mai diverse şi mai fastuoase.

Inspirată din vremea dezrobirii ţiganilor particulari sau boiereşti de după Revoluţiile de la 1848 în Moldova şi Ţara Românească (cei domneşti şi mănăstireşti fuseseră eliberaţi încă din 1844, respectiv 1845) este excelenta nuvelă Alba slobozenie. Prozatorul are, ca şi Marin Preda, harul povestitului cu încetinitorul. Acţiunea demarează la curtea boierului valah Andrei Piscan care are o slăbiciune suspect de deosebită pentru Odor, un fecior de curte boierească, ţigan născut din flori şi rămas orfan de mamă. Mama junelui, Meduza, care născuse la vîrsta de patrusprezece ani, fusese, de asemenea, în graţiile boierului. Portretul ei dinamic e un adevărat poem în proză: „Cînd dansa era liană înfăşurată pe trunchiul unui copac închipuit, frunză clătinată de o boare de vînt, coroana copacului străpunsă de vîrtej, clipocirea ploii pe frunzele palmate ale copacului brusc liniştit, copacul îşi înălţa crengile umede spre bolta cerului însorită, rădăcinile nevăzute fremătau sorbind apa binecuvîntată, în cele din urmă privitorii ascultau susurul sevei care urca negrabnic către crengile nesăţioase” (p.14). Spre a-l scoate pe Odor din deznădejdea pe care o traversa de la decesul mamei sale, boierul îi dă misiunea de a o însoţi pe Cocoana Oltiţa, cu rădvanul, la verişoara Sofica, o boieriţă cam scăpătată. Vizitatoarea venise s-o scape de slujnicuţa ce-i prisosea. Roaba Harmonica fusese concepută de fiul mezin al gazdei cu o ţigancă de care se descotorosiseră măritînd-o cu un fierar de la Rîmnicu-Sărat. Cei doi robi chipeşi se îndrăgostesc şi se căsătoresc. Stăpînul nu le dă însă casa în care locuise Meduza cu fiul ei iniţiat în muzică de lăutari vestiţi în epocă, meşter în echitaţie, ca şi în spus versuri gnomice din Anton Pann, ci un dar de nuntă mult mai preţios: libertatea. Patalamaua de dezrobire este semnată de domnitorul Barbu Ştirbei cu o zi înainte de legea prin care sclavii boiereşti din Ţara Românească deveneau cetăţeni slobozi.

Nuvela titulară a volumului îl are ca protagonist pe Onofrei Hulpe, poreclit Purnică, un proprietar care s-a îmbogăţit enorm înainte de criza economică din 1929-1933. Drama lui se declanşează atunci cînd îşi dă seama că, neavînd urmaşi, nu are cui lăsa norocoasa sa agoniseală (pămînt, păduri, turme, restaurant cu salon, bancă prosperă etc.). Tristeţea nu durează mult. Onofrei şi Andra cad de comun acord să înfieze cel de al cincilea copil pe care Aneta, o prietenă din copilărie a consoartei, îl purta în pîntec. Vine pe lume Andrada, dar Onofrei vrea şi un băieţel. Au adoptat, deci, şi un copil din flori, în vîrstă de un an deja, George, fiul Sabinei. După ce fraţii trec de majorat, tatăl adoptiv se hotărăşte brusc să le destăinuie adevăratele lor origini şi le spune că nici o piedică incestuoasă nu le stă în cale să se căsătorească. Hotărîrea paternă o afectează mai mult pe Andrada care avea deja un iubit, pe Alexandru. La un damentangou, cu ocazia unei petreceri mondene în salonul familiei, Andrada îl invită la dans pe George care tocmai stătea de vorbă, în contradictoriu, cu Alexandru. Cei care-i privesc pe dansatori fac tot felul de presupuneri, ce se bat cap în cap, în legătură cu soarta fraţi-nefraţi, finalul povestirii rămînînd unul deschis.

Inserţiile de ordin eseistic în textele beletristrice propriu-zise sînt o trăsătură a scrisului lui Mircea Ioan Casimcea. Astfel, Căsătoria castanului demarează cu o meditaţie asupra raportului dintre cuvinte şi adevărul vehiculat de ele, naratorului fiindu-i greu să opteze tranşant între o frază a lui Faguet, conform căruia scrisul unui articol de presă înseamnă arta de a gîndi, plus încă ceva, şi un aforism al lui Hamilton: Cuvintele sînt fortăreţele gîndirii. Demonstraţia care urmează ca un exerciţiu aplicativ al teoriei iniţiale pare o replică dată romanului Nadja al suprarealistului André Breton. Pe o bancă dintr-un parc, naratorul, fost profesor de română şi franceză, acum ziarist la o publicaţie locală, Cetatea Babilon, e întrerupt din contemplarea spectacolului floral al castanilor unde se întrec în triluri zeci de păsărele, de o fostă elevă, Buba, pensionată pe caz de boală, fiinţă stranie, cu psihicul labilizat îngrijorător în urma unei meningite din copilărie. Fiinţa cu mintea dereglată îl antrenează pe narator într-un joc nu mai puţin bizar şi anume acela ca el să oficieze căsătoria fetei cu castanul tînăr şi viguros de alături.

Nepotismul de care începuse a se face caz şi în anii din urmă ai dictaturii a atins acum cote alarmante. În Inspecţia unchiului-tată la nepotul-fiu cititorul asistă la neruşinarea împinsă la extrem cu care cei ajunşi spre vîrful puterii politice îşi căpătuiesc descendenţii şi-i iniţiază în arta promiscuităţii şi a parazitismului oficializat.

Fantezia autorului e debordantă. El excelează nu doar în discursuri de cea mai bună factură clasică, ci şi în inserarea rafinată a oazelor de fantastic în povestirile sale atunci cînd cititorul se aşteaptă cel mai puţin. Antologică în acest sens, prin ambiguitatea perspectivelor spaţio-temporale, rămîne Pe mare, povestire pe care Mircea Eliade ar fi fost mîndru s-o semneze. Cei doi protagonişti ai tulburătoarei relatări au aici dublu statut identitar. Bătrînul, un fost marinar ajuns salariat la Salvamar, este în egală măsură un Charon ce se lasă antrenat în propria lui trecere peste un Styx imens. Cea care-l antrenează şi-l însoţeşte în această aventură este deopotrivă o fată frumoasă şi zvăpăiată, venind de pe uscat, ca toţi cei de pe plajă, cît şi o sirenă ce-l poartă pe vîslaş în lumea suratelor ei. Finalul povestirii incarnînd o întreagă poetică a întrelui (plajă şi apă, zi şi noapte, calm şi furtună, somn şi trezie, realitatea concretă şi părere, odihnă şi oboseală, pericol şi salvare, luciditate şi fulguraţie halucinatorie, dogoare şi răcoare, soare roşu şi apă albastră, bătrîneţe şi tinereţe, viaţă şi moarte etc.) nu este şi unul al aventurii, aşa cum stă bine unei opera aperta.

Mircea Ioan Casimcea, scriitor în toată puterea cuvîntului, rămîne şi la vîrsta sublimei şi respectabilei sale senectuţi, pasibil de noi şi seducătoare surprize literare.

Ion ROŞIORU