Epoca Berlusconi – o totală dezamăgire

 – Kommersant –

(Interviu cu politologul italian Domitillei Sagramoso)

Pentru a ajunge la putere, Berlusconi a promis în timpul campaniilor sale electorale că va desfăşura serioase reforme şi va conferi un impuls economiei italiene, că va scădea impozitele, va iniţia privatizări şi va diminua rolul statului. Însă, el nu a făcut nimic din toate acestea.

Eşecul a fost cauzat, în unele cazuri, de lipsa de voinţă politică, iar în alte cazuri – de lipsa de coeziune dintre aliaţi: mult prea neunitară era şi este coaliţia aflată la guvernare. O perioadă de timp, din această coaliţie făcea parte Alianţa Naţională de dreapta, care se opunea privatizării companiei aviatice Alitalia, iar la ora actuală partenerul de coaliţie al premierului este Liga Nordului a lui Bossi, care se opune majorării vîrstei de pensionare.

O altă “tristă moştenire” a lui Berlusconi este profunda criză de moralitate. Berlusconi a provocat “depravarea” politicii italiene. Calităţile profesionale au încetat să mai fie un criteriu-cheie pentru numirea în funcţii de stat: cariere strălucite au făcut femei faţă de care premierul manifesta sentimente personale. În ultimii ani, numele lui Berlusconi a început să fie asociat nu cu politica desfăşurată de el, ci cu interminabile procese juridice: unul mai scandalos ca altul. Toate acestea au subminat încrederea cetăţenilor în statul italian.

În ceea ce priveşte rezultatele politicii externe promovate de Berlusconi, acestea sînt şi mai triste. Înainte ca Berlusconi să devină pentru a doua oră premier, în 2001, Italia era considerată unul dintre stîlpii UE, alături de Germania, Franţa şi Marea Britanie. Astăzi, însă, se vorbeşte doar despre “marea troikă”: Berlin-Londra-Paris. Italia şi-a pierdut poziţiile de lider, iar partenerii din cadrul UE nu-şi mai amintesc de succesele economice ale Italiei. Ţara a început să fie numită “omul bolnav al Europei”, după cum în secolul trecut era numit Imperiul Otoman.

Berlusconi a subminat şi poziţiile Italiei în lumea arabă. Spre deosebire de predecesorul său, Romano Prodi, actualul premier a început să fie considerat în Orientul Mijlociu (OM) un politician proisraelian şi proamerican. În războiul irakian Berlusconi l-a sprijinit în mod necondiţionat pe George W.Bush, în pofida opiniei societăţii italiene.

Probabil, singura reuşită remarcabilă a lui Berlusconi pe plan extern este stabilirea unor relaţii strînse şi productive cu Rusia. De altfel, în ultimii 20 de ani, toate guvernele italiene au desfăşurat o politică de prietenie faţă de Rusia. Pe cele două ţări le leagă multe: Italia cumpără gaz rusesc, iar companiile italiene ocupă poziţii din ce în ce mai ferme pe piaţa rusă, astfel că nimeni nu va dori să submineze aceste reuşite. După ce Berlusconi va demisiona, la adresa sa vor fi demarate procese juridice, însă este puţin probabil să i se confişte posturile de televiziune şi clubul de fotbal AC Milan.

Potrivit politologului italian, “berlusconismul” este “atunci cînd în politică vine un oligarh, un multimilionar”. În Europa nu mai există astfel de exemple şi nici pe plan global nu sînt foarte multe: majoritatea preşedinţilor şi premierilor sînt politicieni profesionişti, proveniţi din partide politice.