Vasile Moiş, Anatomia Ţinutului Secuiesc între himeră şi trădarea României

Intrat în politică în 1989, cînd a făcut parte din FSN, devenind senator şi vicepreşedinte al Senatului în anii 1990-92, dar şi şef al delegaţiei României la Consiliul Europei, avocatul sătmărean Vasile Moiş este un om cu o vastă experienţă politică şi un analist necruţător al realităţilor noastre postdecembriste, pe care le-a surprins extrem de critic şi în romanul În spatele uşilor deschise. După ce a analizat temeinic, pe bază de documente de arhivă, perioada suferinţelor româneşti şi evreieşti din epoca hortystă în cartea sa Intoleranţă şi crimă, el semnează acum o alta, tot atît de incitantă despre Ţinutul Secuiesc (Ed. Eikon, 2014), vizînd visul hungarist de a dezmembra România. Cartea este de o actualitate extremă şi vine să atragă atenţia tuturor conaţionalilor săi că butoiul cu pulbere, plasat cu multă dibăcie în sfera politicii româneşti de către UDMR, e pe cale să ia foc. Practicînd cu abilitate politica paşilor mici şi a şantajului privind intrarea la guvernare, corelat cu indolenţa, nepriceperea şi trădarea clasei politice româneşti, UDMR a obţinut în perioada din 1989 încoace tot ceea ce a dorit, aflîndu-se acum în situaţia de a pune mîna pe mari averi imobiliare în principalele oraşe ale Transilvaniei, pe pămînturi şi păduri întinse, manipulînd în acelaşi timp o masă de manevră extraordinar de docilă şi disciplinată, care îşi urmăreşte cu tenacitate ţelul, acela de a înghenunchia din nou România. Obsedaţi de himera Ungariei Mari, vecinii noştri din vest au practicat secole la rînd o politică crudă de exterminare a românilor majoritari, iar cînd s-au trezit, în 1918-20, că au fost retranşaţi în hotarele lor istorice, au aruncat pe piaţă procesul Trianonului. Deşi românii, continuatori de jure et de facto ai dacilor băştinaşi şi ai populaţiei romanizate din chiar leagănul formării limbii şi poporului român, datorită faptului că într-un moment de slăbiciune istorică au cedat hoardelor cuceritoare maghiare, fiind transformaţi vreme de cîteva secole în sclavi economici, această nedreaptă stăpînire istorică a luat sfîrşit prin Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie 1918, ca operă a poporului român care şi-a vărsat sîngele atît în numeroase acţiuni de revoltă, cît şi în Primul Război Mondial. Tăgăduind rezultatele păcii de a Paris, politicienii perfizi ai Ungariei au aprins mereu focul revizionismului, instigînd, prin elementele lor din diaspora, dar şi prin cele din ţară, la nesupunere şi învrăjbire etnică. În anii din urmă, dat fiind situaţia economică dezastruoasă în care se află ţara, această tendinţă s-a exacerbat, ajungîndu-se la formulări aberante legate de autonomia Ţinutului Secuiesc. Deşi pretenţiile locuitorilor maghiari nu sînt cu nimic îndreptăţite, ei continuă o propagandă deşănţată şi agresivă pe toate căile, în ciuda faptului că niciunul din modelele europene de autonomie invocate de ei, în cazul unui ţinut şi al unei populaţii care nu mai există practic, nu este validată de UE, căci ar însemna instituirea unei realităţi de tip ghetou. Autorul arată cu argumente peremptorii că autonomia teritorială pe criterii etnice e un concept controversat şi neagreat de comunitatea europeană, iar prin susţinerea unui atare proiect Ungaria nici nu respectă Tratatul de bună vecinătate şi cooperare încheiat în anul 1996. În plus, printr-o manevră abilă, în 16 iunie 1989, ea a reuşit să producă o declaraţie destul de ambiguă care a favorizat recrudescenţa combativă a acestora, mai ales că legislaţia românească privitoare la partide favorizează, prin neclaritate, acţiunea iredentiştilor. Această manevră este înlesnită şi de punctul de vedere al unor pseudoistorici notorii, cu aer de liber cugetători, care au împins marile acuze naţionale în derizoriu, cu concursul Parlamentului României care nu-şi îndeplineşte rolul prevăzut de art. 61 din Constituţie, acela de a fi organul reprezentativ suprem al poporului român. Astfel, nici parlamentarii, nici autorităţile statului nu au reacţionat prompt şi decisiv la crearea pe teritoriul ţării a unor organizaţii iredentise maghiare, permiţînd recuperarea fasciştilor unguri, şovini şi xenofobi, tolerînd totodată amestecul arbitrar al liderilor politici maghiari, al partidelor extremiste, Fidesz şi Jobbik, în treburile noastre interne. Hărţi şi simboluri ale Ungariei Mari au fost difuzate în mod ostentativ în zonele conduse de primari maghiari, zone din care au alungat populaţia românească şi au introdus un regim intolerant de discriminări etnice. Această stare de fapt a fost susţinută prin retrocedarea abuzivă a moşiilor, castelelor şi pădurilor pentru care statul român a plătit despăgubiri consistente, uneori de două sau trei ori la rînd, prin falsificări de acte şi cerereri ilegale de imobile, care nu aveau calitatea legală de a fi restituite, deoarece au fost construite cu bani de la buget şi nu cu aceia ai confesiunilor. Situaţia s-a dramatizat prin atragerea românilor cu dublă cetăţenie în jocul acesta perfid al ecuaţiilor cu multe necunoscute, astfel că autorul se întreabă cu bună ştiinţă: ce ţară lăsăm urmaşilor noştri? Dacă nu vom fi în stare să stăvilim acest viscol pustiitor, vom ajunge din nou sclavii celor care ne-au condamnat decenii de-a rîndul la întuneric, sărăcie, teroare şi silnicie. Este un strigăt de alarmă disperat al unui om lucid, bun cunoscător al luptelor politice de gherilă, a situaţiilor istorice de impas. Şi la acest impas sîntem chemaţi să medităm, să cumpănim, să nu dăm bir cu fugiţii.

Mircea POPA

Aşa cum am mai anunţat, volumul va fi lansat astăzi, cu începere de la ora 17, în cadrul unui eveniment găzduit de Galeria CASA ARTELOR din Cluj-Napoca (B-dul Eroilor nr. 16).