Ziua latinităţii

Este cunoscut că elevii români participanţi la olimpiadele internaţionale obţin adesea locuri fruntaşe. Se ştie însă mai puţin că, pe lîngă matematică, fizică, chimie şi informatică, liceenii români participă meritoriu, de decenii, şi la olimpiadele internaţionale de latină de la Arpino, locul natal al lui Cicero, şi, mai recent, la cea de la Sulmona, patria lui Ovidiu. Despre aceştia aş dori să scriu cu ocazia Zilei Latinităţii.

În 15 mai 1954, prima Zi a latinităţii, a fost înfiinţată prin Tratatul de la Madrid Uniunea Latină. Această organizaţie reuneşte treizeci şi şase de state cu limbă şi cultură de origine latină, printre care şi România. Scopul principal al acestui organism este de a promova moştenirea culturală a ţărilor latine, fie prin organizarea de manifestări culturale, fie prin concursuri de limbi romanice ori prin proiecte care vizează terminologia ştiinţifică şi tehnică în limbile neolatine (informaţii utile se pot găsi pe site-ul Uniunii, www.unilat.org). Ţara noastră este demn reprezentată în Uniunea Latină, căci una din limbile oficiale ale organizaţiei, alături de franceză, italiană, portugheză, spaniolă şi catalană, este româna.

Anul acesta, la ediţia a XIV-a a concursului Certamen Ovidianum Sulmonense, desfăşurat între 18-22 aprilie la Sulmona, dintre cei 117 concurenţi din 12 ţări europene, olimpicii români, în frunte cu Anca Rujan, au obţinut un prestigios loc II. Rezultatul este cu atît mai meritoriu cu cît, faţă de colegii lor italieni, germani, polonezi sau croaţi, care studiază latina cel puţin patru ore pe săptămînă în aşa-numitele licee clasice, liceenii români au alocate în cel mai bun caz doar două ore pe săptămînă.

Autorul asupra căruia s-au aplecat participanţii la concurs a fost Publius Ovidius Naso (43 a. Chr.-17 p. Chr.), versatil şi prolific poet augustan ale cărui drumuri s-au împletit în mod neaşteptat cu istoria strămoşilor noştri geţi, cînd în anul 8 p. Chr. acesta a fost exilat, pentru motive incomplet elucidate, la Tomis, viitoarea Constanţa. Aici Ovidiu a avut ocazia să-i cunoască pe geţi, să le înveţe limba şi chiar să compună în limba lor un poem, din păcate pierdut azi.

E cu neputinţă să-i faci dreptate unui autor, şi încă unuia de talia lui Ovidiu, în doar cîteva rînduri, dar ne putem opri asupra unora din versurile lui mai cunoscute. Est Deus in nobis (Fast., 6, 5), „se află un Zeu în noi”, este definiţia poetului pentru sursa inspiraţiei poetice; nu întîmplător, cred, Sf. Toma de Aquino vorbind, peste secole, despre diferitele feluri în care Dumnezeu este prezent în creaţie, începe la fel: Est Deus in omnibus, „Dumnezeu se află în toate” (v. Summa Theol. I, 8, 3).

În momentele de sinceritate, ni se întîmplă tuturor să recunoaştem că faptele nu ne sînt întotdeauna la înălţimea vorbelor şi gîndurilor. Putem atunci să ne folosim de acest vers din Ovidiu: Video meliora proboque/ Deteriora sequor, „Văd lucruri mai bune şi le încuviinţez,/ dar le urmez pe cele mai rele.” Sf. Pavel se recunoaşte şi el în versul poetului: „Căci nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu-l vreau, pe acesta îl fac” (Rm 7, 19).

Ad surdas cantare aures (Am., 3, 7, 61), „a cînta unor urechi surde”, ar putea descrie experienţa multor dascăli de latină care, încercînd să le explice celor în drept importanţa limbii lui Ovidiu pentru formarea tinerelor generaţii şi necesitatea prezenţei ei consistente în programa şcolară, au impresia că vorbesc la pereţi.

Să-i felicităm pe olimpicii victorioşi şi să sperăm că exemplul lor îi va inspira şi pe alţii să se dedice studiului unei limbi nemuritoare, limba lui Ovidiu: Macte, discipuli, Latinitatis fautores!

Andrei GOŢIA