Ziua Culturii Naționale – Tipare eminesciene în poezia contemporană (II)

15 ianuarie, declarată Ziua Culturii Naționale, prilejuiește un răgaz important pe care îl acordăm memoriei marelui nostru Poet. Respectul se cuvine, fără îndoială, a fi arătat și în celelalte zile, citind, învățând, iubind și transmițând mai departe comorile operei lui Mihai Eminescu. În paginile de Cultură ale ziarului Făclia vă propunem astăzi o anchetă literară. Răspund: Irina Petraș, Ion Pop, Rodica Marian, Horia Bădescu, Mircea Popa, Ion Cristofor, Andrea H. Hedeș, Victor Constantin Măruțoiu.

1. Versul eminescian înseamnă deopotrivă simțire și cunoaștere, suflet și minte. Cât de căutat mai este astăzi acest echilibru și cum reușește poetul român contemporan să le împace pe cele două, să ofere tempo-ul potrivit fiecăruia?

2. Dintre metaforele eminesciene, merită să ne oprim asupra…

3. Cărui personaj eminescian, real sau legendar, îi găsiți corespondent în opera proprie?

4. Iubirile Poetului (pentru femeie, natură, patrie, divinitate) și-au făcut simțit ecoul peste timp. La care dintre acestea ne raportăm mai fervent în ziua de azi?

Rodica Marian

1. Întrebarea este crucială, într-adevăr cele două dimensiuni de substanţă compunând echilibrul invocat în întrebare şi presupus a fi specific eminescian, respectiv simţire şi cunoaştere, sau suflet şi minte (componente care participă deopotrivă la împlinirea subiectului absolut al artei) trebuie nuanţat pe direcţia cunoaşterii de sine, pe prevalenţa conţinutului filosofic afirmat de Eminescu însuşi (poetul credea despre sine că este filosof înainte de toate, iar câţiva critici eminescologi, inclusiv eu, au accentuat acest aspect). Aşadar, integralitatea armonioasă a conţinutului cu forma (expresia) este condiţia oportună şi necesară creaţiei poetice a unui adevărat artist, inclusiv a geniilor, precum Eminescu. Interesant din punctul de vedere al contemporanei viziuni coşeriene a lingvisticii textului ca hermeneutică a sensului este intuiţia tânărului Eminescu (avea 27 de ani) privind necesara încifrare a ideii poetice. „Adevărat este cum că poezia nu are să descifreze, ci din contră are să încifreze o idee poetică în simbolurile și hieroglifele imaginilor sensibile (…). Ideea e sufletul şi acest suflet poartă în sine ca inerentă deja cugetarea corpului său (…) astfel cum cauza poartă în sine o urmare neapărată a ei”. Interpretarea semantică promovată de lingvistica textului ca hermeneutică a sensului surprinde ceea ce se înţelege prin, dar dincolo de ceea ce se spune efectiv, refăcând ideea poetică, sau „etimonul spiritual” al operei. Pe de altă parte, aceste elemente de substanţă nu au prea mare importanţă pentru modele şi modelele poeţilor români de azi şi de pretutindeni, preferinţele lor încă din epoca structuralistă se cantonează asupra expresiei, cu prioritate. Nu mai contează conţinutul specific fiecărui text, ci mai curând cum se exprimă acesta, în defavoarea a ce spune/caută poetul în opera respectivă. Dar, desigur, sunt şi exemple de poeţi care pot oferi tempoul potrivit simţirii sau cunoaşterii, în mod alternativ ori cu accente integrate.

2. Dintre metaforele eminesciene, merită să ne oprim asupra uneia mai puţin invocată. „Limba stă neclintită (între viaţă şi moarte) sugerează neputinţa de a dezlega misterul existenţei” Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu. Ci cumpăna gândiri-mi şi azi nu se mai schimbă, / Căci între amândouă stă neclintita limbă. Această construcţie metaforică atestă suverana interogaţie filosofică din creaţia eminesciană, alături de multe altele. Totodată, merită să medităm asupra sunetului melancolic al cornului care oximoronic este un cântec dulce şi dureros şi care are un sens metaforic dezambiguitor: îndulcind cu dor de moarte sufletu-mi nemângâiet.

3. Personajul care m-a bântuit în sens analitic cu finalitate reinterpretativă şi care poate da seamă de una dintre enigmele poemului Luceafărul, având consistenţa unui adevărat criptism, este ambivalentul Luceafăr-Hyperion. Pornind de la teza mea de doctorat, trecând prin alte patru cărţi, dintre care un Dicţionar al textului integral al poemului Luceafărul (adică text antum alături de variante şi versiuni) am construit o chintesenţă teoretică cu argumente semantice, care se poate rezuma în formula Luceafărul devine Hyperion. Pentru creaţia mea literară personajul care mă fascinează este Ruben, pentru imaginea fantastică din visul lui Dionis.

4. În ziua de azi, ca şi în epoca poetului, raportarea la iubirile lui Eminescu depinde de preferinţele receptării în vogă, ca şi de simţul selectiv personal al diverşilor consumatori de poezie. Se ştie că Eminescu a făcut multe concesii gustului epocii sale (au spus-o unii eminescologi, mai documentat Petru Creţia), iar acest aspect se reflectă în antume, poetul fiind mai adevărat în postume şi avant-texte. Totuşi distincţia nu este neapărat funcţională. Iubirea pentru femeie, natură, patrie este atât de sinceră şi intens specifică încât rămâne accesibilă şi, prin urmare, este fervent cultivată în zilele noastre. Iubirea pentru divinitate fiind afină cu substanţa filozofică personală a poetului este mai puţin facilă şi deci mai puţin frecventabilă, de fapt mai puţin analizată în interpretări.

Horia Bădescu

1. Întrebarea dumneavoastră reclamă cu necesitate un răspuns personalizat. ,,Poetul român contemporan” e o noțiune generică, vizând existența unui număr indefinit de creatori viețuitori într-un interval temporal determinat. Nu pot răspunde în numele lor și niciunul dintre ei nu o poate face în numele celorlalți. În numele meu vă pot spune că simțirea, emoția, sufletul sunt căi de cunoaștere la fel de pertinente și de eficace precum mintea. Și că poezia are a face mai de grabă cu intuiția, cu emoția, decât cu rațiunea sau, mă rog, mintea. Poezia e rugăciunea inimii, e vocea sufletului iar ,,inima are rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște”, precum ne avertiza înțeleptul Blaise Pascal. În poezie ,,simțirea și cunoașterea” merg împreună în același tempo. Cunoaștem simțind și simțim luând cunoștință de miracolul lumii și vieții, de armonia lor divină care mărturisește prezența permanentă, a transcendenței – ,,care coboară ” ar fi zis Blaga – a Ființei. Parafrazându-l pe Apostolul Pavel, dacă emoție nu e, poezie nu e! Căci fără emoție, fără suflet, nici viața, nici cunoașterea, nu sunt în deplinătatea lor omenească! Mă tem, însă, că auzul contemporanilor unei lumi din ce în ce mai secularizate, uniformizate, clonate, mediocrizate e imun în mare măsură la cele de mai sus.

2. Întregii opere majore a Poetului. Ce să alegi dintr-un întreg tezaur de diamante poetice? Avea dreptate Noica: „Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, de comorile plutonice reținute sau sistemele de filozofie posibile: e vorba de tot; de spectacolul acesta extraordinar pe care ți-l dă o conștiință de cultură deschisă către tot.”

Miracolul Eminescu se află în fiece vers și întregul operei! ,, Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici loc spre a cunoaște,/ Și vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște.”

3. Am putea, mai de grabă, vorbi de stări poetice, de viziuni deși, când ne aflăm în preajma unui asemenea poet, corespondențele nu au decât relevanța înscrierii într-o dimensiune majoră a spiritualității românești! Ceea ce îmi este, însă, mai afin din infinita sa cuprindere este orizontul uranic, fabuloasa viziune cosmogonică și acel sfâșietor și tulburător sentiment al extincției, acel ,,zghic di moarti”, cum îl numea poetul aromân Dina Cuvata, care-i străbate opera, de la un capăt la altul. Și, poate, acea ,,adâncă sete a formelor perfecte”, despre care făcea vorbire Theodor Codreanu într-o analiză a poeticii subsemnatului. Ca și iubirea disperată de ,,nemul nevoii”!

4. Îmi e imposibil să fac un asemenea clasament. Mai ales pentru un prezent în care femeia pare hotărâtă să se lepede de propria feminitate, în care natura e doar o carte poștală pentru agențiile turistice, în vreme ce noi o distrugem cu sânge rece, în care patriotismul a devenit desuet și incomod pentru ideologiile anulării identității indivizilor și națiunilor, iar divinitatea e alungată din cetate și exilată în subteranele eului, cum prevestea Mircea Eliade.

Ecoul iubirilor poetului ca și iubirea de poet sunt dulci iluzii ale supraviețuitorilor unei lumi normale într-un univers în derivă. Și despre ce fervență putem vorbi când Eminescu e alungat din manualele școlare odată cu limba română căreia i-a dat strălucire? Și totuși, chiar și pentru un popor în uitare de sine, ,,cât timp va exista în lume un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată” (Mircea Eliade).

Iulia GHIDIU