Ziua Culturii Naționale – Tipare eminesciene în poezia contemporană (I)

15 ianuarie, declarată Ziua Culturii Naționale, prilejuiește un răgaz important pe care îl acordăm memoriei marelui nostru Poet. Respectul se cuvine, fără îndoială, a fi arătat și în celelalte zile, citind, învățând, iubind și transmițând mai departe comorile operei lui Mihai Eminescu. În paginile de Cultură ale ziarului Făclia vă propunem astăzi o anchetă literară. Răspund: Irina Petraș, Ion Pop, Rodica Marian, Horia Bădescu, Mircea Popa, Ion Cristofor, Andrea H. Hedeș, Victor Constantin Măruțoiu.

1.Versul eminescian înseamnă deopotrivă simțire și cunoaștere, suflet și minte. Cât de căutat mai este astăzi acest echilibru și cum reușește poetul român contemporan să le împace pe cele două, să ofere tempo-ul potrivit fiecăruia?

2.Dintre metaforele eminesciene, merită să ne oprim asupra

3.Cărui personaj eminescian, real sau legendar, îi găsiți corespondent în opera proprie?

4.Iubirile Poetului (pentru femeie, natură, patrie, divinitate) și-au făcut simțit ecoul peste timp. La care dintre acestea ne raportăm mai fervent în ziua de azi?

Irina Petraș

Punți peste primejdii”

1. Sigur că înseamnă simțire și cunoaștere. Nu se poate altminteri. Legătura oricărui om cu lumea se petrece prin simțuri, iar ceea ce acestea transmit creierului e procesat după puterea minții fiecăruia, după enciclopedia pe care a acumulat-o la purtător. Artă a cuvântului, poezia trăieşte şi rezistă prin ceea ce palpită dincolo de acesta, oferindu-se ochiului nostru imaginant. Marii poeți sunt „conştiinţa noastră mai bună”, cum bine spunea Constantin Noica. Toți acoperă sensul evocat de Eminescu al epitetului classicus – „de încredere”. Opera lor s-a ivit în urma unui uriaș efort de gândire secondat de imaginație și de căutarea cuvintelor potrivite care să înlesnească deschiderea spre generații succesive de cititori. Lucrurile nu stau altfel în cazul poeziei contemporane bune. Poeții fiecărei generații scriu poezia vremii lor, neapărat situată în continuarea marii poezii a înaintașilor. Poezia fiind o chestiune de sintaxă nu pur şi simplu de cuvânt, mişcarea poemului, adică forma sa exterioară care se supune voinţei modelatoare a omului, este spaţiu, în vreme ce ideea, starea poetică, este timp. Ţine de esenţa umană, de acea realitate indubitabilă, niciodată definibilă până la capăt. Formele se schimbă, dar nu și esența omenescului pe care o caută toți poeții români recurgând la caratele limbii române, cea care, credea Eminescu, este „măsurariul” culturii noastre.

2. De reținut, de ruminat toate metaforele ținând de gând/gândire. Obsesia noomorfică e copleșitoare la Eminescu. Zoe Dumitrescu-Bușulenga observa pe bună dreptate: „În așa măsură este Eminescu în primul rând un poet gânditor, un poet de idei, încât nici ipostaza folclorică a liricii sale nici cea erotică (totuși atât de preponderentă în cadrul general al operei) nu sunt lipsite de pecetea gândirii, a semnificației filosofice”. Eminescu se știa pe sine „minte deșteaptă” (într-o scrisoare adresată Veronicăi Micle), așadar o minte nu numai trează, ci și în stare să răspundă de veghea limbii și cugetării noastre. „Lumile gândului” sunt inepuizabile, chemate de dorul nemărginit. Gândul e moneda universală a lumii sale: „Gândurilor aripi să pui”, chiar dacă înțelepciunea are „aripi de ceară”. „În orice om o lume îşi face încercarea”, nota în Caiete. „În fiecare om Universul s-opinteşte” (ms. 2262). Gândul, înţeles şi ca un „cutremur al nervilor” (ms. 2255), este la Eminescu punctul central, originar al fiinţei, punct de fugă şi de echilibru faţă de periferie care este întotdeauna lumea, ceilalţi. Într-o gesticulaţie generos şi orgolios romantică, Eminescu se lasă locuit de gânduri, le cheamă cu insistenţă în izolare şi în singurătate pentru a atinge starea de graţie a consonanţei depline cu sinele. „Să mă uit de lume”, „pe mine mie redă-mă” sunt invocări ale imploziei romantice, ale centripetitudinii, ale concentrării asupra unui singur punct, acel ego exacerbat valorând cât lumea: „Astă nemărginire de gând ce-i pusă-n tine / O lume e în lume şi în vecie ţine”. Lumea căutată nu poate fi în lume, ci doar în „imperiul gândirei”. „Muntele gândirei în marea închipuirei”, iată idealul realizabil endoscopic la care marii poeți lucrează. „Întrebările cunoașterii, înțelegerea muzicală a lumii dădeau perspective nesfârșite versurilor lui bătute ca niște punți peste primejdii” (Ion Barbu).

3. Iubirile poetului, cum le numești, sunt teme complexe de discutat pe îndelete (am făcut-o eu însămi în Eminescu – începutul continuu – Ed. Școala Ardeleană, 2021). Ele au efecte diferite de la cititor la cititor. Ba și sensuri diferite și un alt mesaj. Doar lectura îndelungă a poeziei te poate conduce la o interpretare personalizată a operei lui. În cazuri fericite, se va îmbogăți și opera sa prin noua lectură cu care te apropii de ea, te vei îmbogăți și tu, cititorul atent provocat să gândească însoțit de un cicerone de asemenea calibru.

Oricum, „Eminescu nu are nevoie de laude sau de elogii”, spunea Ioan-Aurel Pop în discursul său de la Academie din 2016: „În această magnifică aulă doi confraţi transilvani au făcut elogiul satului românesc şi au adus laudă ţăranului român, spre cinstea lor şi a instituţiei noastre. Eminescu este, în sine, elogiul şi lauda poporului român!”

Ion Pop

1. Raportul între „simţire şi cunoaştere”? Întrebarea e cam ciudată şi foarte generală. Literatura şi, mai ales, poezia nu pot trăi fără „simţire” – e vorba despre intuiţie, lirism, un anumit simţ al concretelor etc. Poezia actuală asociază inevitabil componenta intuitivă a raportului cu „realitatea” şi „cunoaştere”, punând poate un accent mai apăsat pe reflexivitate, adică, mai exact, pe o anume tranzitivitate a mesajului, o expresie mai directă, mai puţin metaforică şi simbolică a „ideilor”, care pot fi şi autocomentariu, semnalând conştiinţa mai acută decât altădată a modului de a construi poezia, de a articula discursul, adică a „poieisisului”. Cea mai recentă poezie românească mizează mai ales pe notaţia de stări şi împrejurări care pot aproxima un mesaj despre starea de spirit a autorului ca „om concret” (cum zicea Bacovia) şi despre atmosfera societăţii în care trăieşte, fără exces de „sentiment”.

2. Mă puneţi un pic în dificultate… Metaforele sunt nenumărate la Eminescu, universul lui imaginar e puternic impregnat simbolic. Poate că metafora ochiului „închis afară”, dar care „înlăuntru se deşteaptă”, sugerând perspectiva accentuat subiectivă şi vizionară a poeziei, ar fi una dintre acele metafore fundamentale…

3. Cred că toate aceste repere mari ale lumii şi sentimentelor noastre s-au schimbat mult de la Eminescu încoace. Despre dragoste se vorbeşte şi în poezia actuală, dar cu o cotă scăzută faţă de idealizarea romantică, în numele unei autenticităţi ce vizează prezenţa corporalului, a senzaţiei, şi mai puţin reveria sentimental-transfiguratoare; natura nu mai e nici ea cea romantică, interesează mai degrabă decorul vieţii imediate, cu precădere urbane şi periferice; codrul, izvorul, luna, cerul înstelat s-au cam şters din memoria mai tinerilor poeţi care stau în faţa calculatorului; patria e tot mai rar evocată, cumva de teama acuzaţiei de „naţionalism”, şi e păcat că acest sentiment fundamental e compromis de agresiunile ”mondializării” şi de recrudescenţa unor extremisme naţionaliste pe drept reprobabile; divinitatea n-a dispărut din aria poetică, – un număr de poeţi semnificativi au puternice mărci religioase în scrisul lor, însă procesul de secularizare a liricii domină totuşi. Aşadar, Eminescu rămâne un mare, admirabil poet romantic, dar modelele scrisului actual sunt acum destul de diferite de cel oferit de el. E prezent totuşi la nivel intertextual, ca referinţă inevitabilă. În absolut, el rămâne totuşi, peste mode şi timp, unul dintre reperele fundamentale ale simţirii şi cugetării româneşti, – ca să mă întorc la termenii propuşi de Dv. în prima întrebare.

Iulia GHIDIU

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut