VOCI CELEBRÎND VIAŢA

• reportaj în lumi paralele… •

Ei n-au fost aici,

Noi acolo n-am fost,

Doar dacii ilirici

Veghează la post…

Nu cred că trebuie să mai spun: acolo unde a răsunat cîntul ansamblului coral „Voci Transilvane”, pluşul fotoliilor a căpătat obscurităţi enigmatice. Şi un plus de căldură. Umană, desigur. Nu voi spune nimic nici despre profesionalismul acestor oameni, ce  pun în arabescuri cînt de glasuri şi inimă dogoritoare. Şi nici n-am să mă opresc la bogatul repertoriu al celor care reprezintă Clujul, Transilvania, România. În toată Europa. Destine, montări, spectatori uluiţi de cristalinul simţirii. Toate acestea le ştiţi, sau bănuiţi, presupun, pentru că un ansamblu coral în sine este o mică industrie. Care produce plăcere artistică. Şi pentru asta e nevoie de talent, muncă, multă muncă, dăruire şi dragoste. Căci numai cu şi din dragostea se pot surmonta obstacolele, provocările unui ev plin de lipsuri, neînţelegeri şi răutăţi. Să lăsăm, însă, toate acestea acolo, în aurul balcoanelor de catifea şi strălucirea candelabrelor în lumină difuză.

Să vorbim despre turneul balcanic al celor de la „Voci Transilvane”. Banal, veţi spune. Dacă voi reuşi să vă contrazic, n-o fac din spirit de „Gigi contra”, ci pentru că, realmente, partitura pe care v-o propun, are temperatura arcului voltaic al celor mai pure sentimente. Iar pentru a descoperi graţia statuară a periplului iniţiatic, propun să urmăm raza de lumină ce a călăuzit corul clujean, oprit în Valea Timocului, doar pentru a da

Bună ziua!

Festivalul se ţinea la Ohrid, în Macedonia. Dar drumul trece printre românii din Malainiţa (Serbia). Şi alte vreo 154 de sate româneşti şi 48 mixte, unde se gîndeşte româneşte. Dar se vorbeşte mai puţin! Pentru că, pur şi simplu, nu e voie! Nici în afara ocolului, nici la slujbă, în biserică. Aici doar, părintele Boian Alexandrovici îndrăzneşte. Cu toate şicanele populaţiei majoritare, cu toată presiunea lipsei de unitate, cu toată furia autorităţilor. Cîte pretexte pentru a dărîma lăcaşul de cult! De fiecare dată, însă, părintele le-a spus reprezentanţilor statului că el a sfinţit locul. Ei să-l dărîme! Şi au rămas doar ameninţările.

–         Ne-am oprit la părintele Boian să-l salutăm, ne spune dirijorul corului, d-l Adrian Corojan. Şi să-i cîntăm lui şi celor prezenţi în faţa micii bisericuţe. Muzică românească. Fără manifestări patriotarde, fără tamtam, cum se spune. N-am venit să supărăm pe nimeni. Am vrut doar să întindem, inimă de la inimă, şi gînd de bună pace. Dar cum sună aici, la mănăstire, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”…
–
–         Nimic supărător, în asta, îmi zic, dovadă că între sufletele celor de acasă şi a străbunilor românilor de acolo distanţele nu s-au agravat. Din contră, parcă tot neamul lui Burebista participa la întîlnire.
–
–         A fost magic. Iar cîntul nostru a răsunat mai… altfel. Vibra aerul… Iar noaptea, cu nota ei evocatoare a mişcat luna. Şi stelele ne-au vorbit în româneşte. Şoptit. Să nu trezească lacrima. Şi Timpul, care s-a opri în loc cîndva, pe apele reci ale Timocului, închizînd în suflete limba dacilor şi romanilor de demult.
–
Greu s-a risipit vraja. Doar mărturia scrisă de mîna părintelui Boian spunea că ,da, „Voci Transilvane” este primul cor care a călcat pe meleag, încălzind cu gîndul, inima şi vocea cărările mitice ale Văii Timocului.

x x x

Persistă spiritul de candoare amară pe tot drumul pînă la Ohrid. Dimineaţa are ceva dintr-o statuie de bronz patinat, cele 9 ore de odihnă ale autocarului au picurat în suflete nostalgii. Pe malul lacului uriaş, fiecare val loveşte, cu unduiri line, malul. Văd cu ochiul minţii tot ceea ce-mi relatează interlocutorii mei. Şi merg la

Festival

Nicidecum concurs, pentru că, zic ei, arta nu se măsoară cu şublerul şi nu poate fi înghesuită în scheme. Atîţia centimetri…, atîta vibraţie…, atîta sentiment… Totul e ca manifestarea să ajungă la sufletul ascultătorului. Şi să trezească acolo lumini colorate şi umbre meşteşugite. Restu-i poveste!, aflu.

Bas, cu vocea cea mai profundă din cor, dar şi manager al fundaţiei care… gospodăreşte treburile Corului „Voci Transilvane”, domnul Viorel Mocan:

–         Dincolo de succesul corului nostru, de numeroasele momente de înaltă frăţietate artistică, trebuie să remarc comuniunea de comunicare, născută între participanţi. Toţi am devenit prieteni. Fraţi întru cîntec şi dans. Cred că şi acum scena freamătă de paşii dansatorilor polonezi, sîrbi, bulgari, greci…
–
–         Ziceaţi de prietenie…
–
–         Ei cîntau pe ritmurile noaste, noi dansam pe ritmurile lor. Au fost pupături, îmbrăţişări, schimburi de adrese ca în trecutele tabere de şcolari. Ştrengării. Şi multă voie bună. Prin comunicare, la comuniune. Şi invers. Dovadă că nu politicul face casă bună cu înţelegerea dintre popoare. Ci sufletul, mîngîiat de unduirea lină a unei ape, unde cîntul şi dansul fac legea.
–

x x x

Închideţi ochii! Şi imaginaţi-vă un cor, nu încorsetat în frac, papion sau lavalieră, ci oameni în costume populare. Inimi de aur. Şi voci de adamant. Steaguri. Cocarde. Locuri neconvenţionale. Şi un portativ de sentimente. Liant pentru Balcanii de dintotdeauna:

Salam alekum,

Hava naghila,

Shalom alechem,

Salut…

Pagină realizată de  Radu VIDA