Vistian Goia – Labirintul identităţii

Vistian Goia s-a conturat, de-a lungul timpului, ca un profesor cu relief în viaţa universitară clujeană. Ne vine greu să identificăm un tipar intelectual în care să-l încadrăm. Studenţii săi l-au apreciat ca pe un temeinic cercetător în domeniul didacticii. A publicat trei studii substanţiale pentru iniţierea tinerilor profesori în ceea ce se numea, odată, metodica predării limbii şi literaturii române şi două despre literatura pentru copii şi tineret. În paralel, s-a consacrat ca istoric literar, prin cele patru cărţi despre B. P. Haşdeu şi discipolii săi (V. A. Urechia, în mod special) şi despre cîţiva mari oameni de cultură români care au avut şi un statut de parlamentar. Acestui domeniu i se poate subsuma şi acţiunea de editare a cărţilor lui G. Ionescu – Sion ( Portrete şi evocări istorice ), N. Comşa ( Portrete şi studii literare ) şi o antologie cu texte din mari oratori ai vieţii publice româneşti. Din 2005, universitarul clujean, ca orice senior care se respectă, îşi surprinde plăcut cititorii cu cărţile sale de memorialistică şi cu jurnalele de călătorie. Cinci pînă în prezent, care îi pun în valoare certele calităţi de narator (Glasul memoriei – 2005, Cu berlina printre munţi – 2008, De la Paris la Londra – 2009, Ferestrele Blajului – 2011, Clipe de viaţă, clipe de meditaţie – 2011.

Recent, Vistian Goia a publicat o nouă carte, Labirintul identităţii, la Editura Ecou Transilvan din Cluj-Napoca. O carte frumoasă, o carte interesantă, ca toate celelalte, în care se întîlnesc fericit liniile de forţă ale preocupărilor sale de pînă acum. Aşa cum autorul însuşi o prezintă, ea însumează 16 studii (zece publicate în Steaua, trei inedite) care au o temă comună, sugerată în titlu : labirintul sufletesc în care s-au învîrtit cîteva personalităţi importante ale culturii noastre înainte de a-şi găsi propria identitate. Demersul critic se bizuie pe confesiunile autorilor comentaţi, aşa cum apar ele în jurnalele, în memoriile sau corespondenţa acestora. Cum autorul însuşi este, de acum, un memorialist consacrat, avem toate motivele să credem în acuitatea observaţiilor sale dintr-un domeniu al literaturii mai puţin cercetat. Premiza de la care pleacă este întrutotul corectă. Trebuie admis că în jurnalul unei personalităţi ori în memoriile sale, subiectivitatea este suverană. Nu avem a-i cunoaşte pe alţii, în primul rînd, în asemenea documente de viaţă, ci pe cei care le semnează. Indiferent de tonalitatea folosită, mai culantă ori mai polemică, un memorialist caută să se pună în evidenţă pe sine. Ego – ul său domină. E posibil să vrea să se explice, să-şi motiveze atitudinile, să caute o formulă elegantă de-a se dezvinovăţi , multe sînt posibile, dar adevărul sau dreptatea le simte precumpănitor de partea sa.

Îţi trebuie un fin spirit de observaţie, o bună intuiţie a psihologiei omului orgolios, o înţelegere cuprinzătoare a marilor inteligenţe, ca să poţi decela impulsurile intime ale unei puternice subiectivităţi. E vorba de întîmplări fericite ori nefericite, de afinităţi ori incompatibilităţi, de întîlniri norocoase, de şansă ori neşansă în anumite împrejurări de viaţă . Către asemenea situaţii îşi îndreaptă universitarul clujean atenţia, urmărindu – le efectul în procesul constituirii identităţii personalităţilor studiate . De la Ienăchiţă Văcărescu la Mircea Cărtărescu, paleta lor este foarte bogată. Desigur, pentru cei care au avut răbdarea sau plăcerea să citească, bunăoară, Istoria prea puternicilor împăraţi otomani, Jurnalul şi corespondenţa lui Titu Maiorescu, reflecţiile lui B. P. Haşdeu din volumul De la Haşdeu citire (1932) şi corespondenţa acestuia (1983 ;1984 ), Amintiri contimporane a lui V. A. Urechia, Portrete istorice a lui G. C. Ionescu – Gion , Amintirile lui Ion Agârbiceanu, Memorii şi Călare pe două veacuri ale lui Sextil Puşcariu , Memorii a lui Mircea Eliade, Jurnal – ul lui Mircea Zaciu şi interviurile sale, Jurnal – ul lui Mircea Cărtărescu , informaţiile furnizate pot părea cunoscute. Valorificarea lor, însă, în perspectiva temei care uneşte cele 16 studii reprezintă contribuţia de istorie literară a lui Vistian Goia. Remarcăm, în acest sens, portretele sufleteşti ale unor mari cărturari care au făcut şcoală în cultura românească, afirmîndu-se ca mentori ( Titu Maiorescu, B. P. Haşdeu, Al. Odobescu, Sextil Puşcariu, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mircea Zaciu ) ori contribuţia discipolilor acestora, uneori mai puţin cunoscuţi, la impunerea unor direcţii în literatură, în cercetarea istorică, în folcloristică sau lingvistică.

Fibra de intelectual ardelean autentic a lui Vistian Goia se probează uşor în tonul calm pe care îl foloseşte în expunerile sale, chiar cînd tratează subiecte incitante, în acribia informaţiei, în decenţa expresiei , uneori într-o anumită vocaţie didactică, prin uşoarele accente moralizatoare. Pentru cei mai mulţi, toate acestea sînt calităţi. Altora s-ar putea să le displacă. Noi le preţuim. Credem că e prea multă zarvă şi în viaţa academică de la noi, sub influenţa politicului, prea multă zăzanie , ca să nu ne decidem, odată şi odată, să revenim la o stare de echilibru. După atîta post – modernism şi atîta neodadaism, parcă ni se face iarăşi dor de puţin neoclasicism, de oareşice reguli, de oareşice ordine în gînduri şi simţiri. Credem că Vistian Goia şi asta a urmărit prin cartea pe care i-o prezentăm.

IULIU PÂRVU