Visele otomane ale Turciei

Utro

Să întindem hărţile pe masă: cea nouă, politică, a ţărilor de la Marea Mediterană şi cea veche, unde sînt prezentate graniţele Imperiului Otoman. După aceasta, să analizăm cu atenţie situaţiile politice şi economice din ţările care au fost odată “vilaiete” otomane.

După “Primăvara arabă”, acolo a dispărut orice urmă de ordine şi stabilitate. Egiptul, care altădată era liderul nereligios al lumii arabe sunnite, şi-a pierdut total aceste poziţii. Autorităţile de la Cairo nu mai au niciun fel de abilităţi geopolitice şi nici măcar nu pot controla situaţia de pe teritoriul ţării lor.

În Siria “democratizarea a rămas suspendată pe marginea prăpastiei, mocnind la foc mic”. Nu se ştie deocamdată ce “fierbe” la acest foc, deoarece situaţia se schimbă practic zilnic.

În Tunisia, consecinţele destabilizatorii ale revoluţiei se exprimă în primul rînd prin faptul că economia ţării a suferit prejudicii semnificative. De altfel, şi vecinătatea cu Libia, care se transformă rapid într-un analog al regiunii muntoase Tora Bora, nu promite nimic bun.

În aceste condiţii nu este de mirare că autorităţile turce au luat decizia de a scutura praful de pe iatagane şi de a ocupa locul vacant de lider al lumii musulmane. În acest demers, Turcia este ajutată foarte bine de Iranul vecin – semi-prieten (livrează 30 la sută din resursele energetice) şi semi-duşman (lider al lumii şiite).

Ankara a fost nevoită să înceapă cu o mişcare standard: să afişeze o atitudine vehement negativă faţă de Israel, cu care doar cu cîţiva ani în urmă avea relaţii destul de călduroase. În acest scop a fost organizat răsunătorul scandal cu “Flotila libertăţii”.

De asemenea, după ce Iranul a tăiat cardinal ajutorul financiar acordat Hamas, Turcia a considerat că are şansa de a-şi contura noua poziţie într-un mod şi mai evident: recent, liderul Hamas, Ismail Haniyeh, a desfăşurat o vizită la Ankara, care şi-a asumat obligaţia de a acorda mişcării sprijin financiar în valoare de 300 de milioane de dolari pe an şi de a deschide în capitala turcă o reprezentanţă oficială a organizaţiei. Acest lucru caracterizează poziţia turcă drept una total simetrică celei adoptate de Iran în confruntarea cu Israelul: Teheranul finanţează Hezbollah, Ankara – Hamas. Cu toate acestea, poziţia Turciei este mult mai avantajoasă decît cea iraniană, din punct de vedere al perspectivei pe termen lung, deoarece, spre deosebire de Teheran, Ankara nu şi-a stricat relaţiile cu Washingtonul.

Totodată, Turcia nu trebuie să depună prea mari eforturi: este suficient să formuleze la unison cu şeicii petrolieri, declaraţii vehemente şi să aştepte. Să aştepte ultima fază, cînd cineva – fie saudiţii, fie israelienii, fie americanii – îi vor ataca pe iranieni sau, dimpotrivă, iranienii îl vor ataca pe vreunul dintre oponenţii menţionaţi. În orice situaţie, consecinţele vor fi favorabile Ankarei, deoarece toţi participanţii unui asemenea atac vor avea puternic de suferit. De altfel, şi regimul sirian se va prăbuşi, probabil, trăgînd după sine Libanul vecin.

Şi atunci Ankara va putea să rezolve cu vechi metode “ienicere” problema kurzilor şi să-şi impună controlul asupra a tot ce va fi în ruine: de la teritoriile iraniene bogate în resurse naturale, pînă la Siria şi Liban alături de Egipt şi Tunisia. Israelul nu va mai reprezenta o problemă: el va fi ocupat cu ţinerea în frîu a Hamas.

După aceea, Turcia şi-ar putea îndrepta atenţia spre nord-est, unde exista odată un alt imperiu (rus).