Muntele Athos – jurnal spiritual în Republica rugăciunii

Plouă de parcă vine sfârșitul lumii pe Valea Morfonou, la Muntele Athos, și nu sunt mai mult de cinci grade afară. Părintele Spiridon de la schitul românesc Lacu vorbește molcom, cu voce moale și caldă. Aici, căderea Constantinopolului de acum o jumătate de mileniu, e la fel de vie în memorie, de parcă s-ar fi petrecut marțea trecută, și se povestește într-o interpretare mistică. „După Conciliul de la Ferrara din 1438-1439, ortodocșii au început să țină slujbele în comun cu latinii, în Biserica „Sf. Sofia” din Constantinopol. Până atunci, deasupra bisericii apărea în fiecare noapte o lumină puternică, iar sultanii nu reușeau nicicum să cucerească cetatea Constantinopolului. Din momentul în care a început ca slujbele să fie ținute în comun, deasupra Bisericii „Sf. Sofia” nu a mai apărut acea aură. Sultanul Mehmed al II-lea a observat acest lucru, ceea ce i-a dat curaj să atace cetatea. Așa a căzut Imperiul Bizantin”, spune părintele care slujește la Chilia Sf. Artemie a aceluiași schit.

După pustiirea adusă de turci, Imperiul Bizantin a supraviețuit plăpând în Peloponez și Trapezunt, dar numai câțiva ani. Mai trainic, a rămas viu în rugăciunile, ceremoniile și viața de zi cu zi a călugărilor de la Muntele Athos, până acum, în anul 7527 de la facerea lumii și la 566 de ani după căderea Constantinopolului.

O altă lume

Am ajuns la Muntele Athos în urmă cu trei săptămâni făcând parte dintr-un grup de zece pelerini conduși de părintele Bogdan Marian, preot paroh la Biserica cu hramul „Sfântul Ioan Gură de Aur” din Cluj Napoca. Preotul clujean este realmente fascinat de lumea athonită. Dovadă stă faptul că, în acest an, s-a aflat la opta călătorie pe Sfântul Munte; pe de altă parte, este modul în care se desfășoară slujbele la biserica în care slujește. Deși lăcașul de cult se află în orașul care tinde la statutul de smart city, pe strada cu numele Porțile de Fier, la 200 de metri de microcentrala de pe Someș și la tot atâta distanță de stația electrică de transformare, aici nu se folosește energia electrică în cadrul slujbelor bisericești.

Programul liturgic la „Sfântul Ioan Gură de Aur” se desfășoară la lumina lumânării. Și asta pentru că preotul Bogdan Marian este un împătimit al tradiției bizantine din Muntele Athos, unde singura sursă de lumină în biserică este lumânarea.

După ce am văzut cetatea Babilonului din fosta Mespotamie, locul unde s-ar fi aflat Paradisul, cetatea Vaticanului sau Munții Orăștiei – Kogaion (Muntele sfânt la dacilor) am ținut să văd și acest pâmânt sfânt al Ortodoxiei.

Mi-am dat seama că am pătruns într-o altă lume la patru ore după ce am plecat din Ouranopolis (orașul soarelui), localitatea din care am spus adio Uniunii Europene așa cum o știam. Aveam să intru într-un teritoriu cu alte reguli și alte valori decât cele cu care suntem obișnuiți ca europeni în viața de zi cu zi și în care acquis-ul comunitar este total incompatibil.

Vaporul Agia Anna (Sfânta Anna) a oprit mai întâi în portul Dafni, situat în partea sud-estică a insulei athonite, principalul punct de intrarea în Republica Monastică Muntele Athos. De aici, călătoria a mai durat încă două ore, fiind debarcați la Mănăstirea Grigoriu.

Primul contact cu lumea bizantină la Muntele Athos a fost întâlnirea cu părintele Panaret Grigoriatul, unul dintre cei mai cunoscuți duhovnici athoniți. După ce am fost primiți în arhondaric (spațiu pentru călători și oaspeți) unde am fost serviți, conform tradiției, cu apă și rahat, am fost conduși în katholikonul mănăstirii (biserica principală) pentru a ne închina la cele mai importante materii sfinte și sfințitoare ale edificiului monastic.

Tezaurul duhovnicesc de aici cuprinde o parte din lemnul Sfintei Cruci, icoanele Maicii Domnului „Hrănitoarea cu lapte” și „ Hodighitria-Panthanasa”, numită și „Paleologhina”, pentru că a fost dăruită în sec.XV de Maria Asanina Paleologu, mama voievodului Bogdan al Moldovei și cea de a doua soție a lui Ștefan cel Mare, principalul ctitor de atunci al mănăstirii Grigoriu. Mănăstirea păstrează și o parte din sfintele moaşte ale Cuviosului Grigorie cel Nou, dar și o importantă parte (gambele, talpa stângă, mâna dreaptă cu pielea pe ea) a moaştelor Sfintei Anastasia Romana. Deosebit de interesant este iconostasul încrustat în lemn cu un decor foarte bogat și icoane ale prorocilor, precum și pictura murală.

Mihai Viteazul, la loc de cinste

De la Mănăstirea Grigoriu, la aproximativ o oră și jumătate de mers pe jos spre vest, se află cea mai impresionantă mănăstire din Muntele Athos: Simonos Petras. Edificiul monastic este construit pe o stâncă abruptă, la aproximativ 300 de metri deasupra mării, dând senzația că ai de-a face cu o fortăreață și nu cu un loc de rugăciune.

Mănăstirea a fost ridicată în secolul XIII de Sf. Simion, însă în 1580 un incendiu puternic a distrus locașul athonit. Salvarea a venit de la Mihai Viteaul, domnul de mai târziu al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei, care înțelegând importanța edificiului monastic a acordat un important spijin finaciar și material, ceea ce a permis refacerea mănăstirii și reluarea acitivității monahale. Astfel, domnitorul român și-a încris pentru totdeuna numele în rândul ctitorilor mănăstirii. Ca recunoaștere a rolului pe care Mihai Viteazul l-a avut în refacerea mănăstirii și relansarea activității duhovnicești de aici, călugării athoniți păstrează la loc de cinste, în arhondaric, tabloul cu chipul domnitorului român pe care scrie în limba română: „Io Mihaiu Voievod, domn al Țării Românești și al Ardealului și a toată Țara Moldovei și ctitor al acestei sfinte mănăstiri”.

Tezaurul mănăstirii cuprinde, printre altele, o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni, părți din moaștele mai multor sfinți, o bucată de lemn din Sfânta Cruce și mâna Sfintei Maria Magdalena, cea care a atins marginea veșmântului de lumină a lui Iisus, care I s-a arătat după Înviere. Ce e deosebit de interesant e faptul că mână păstrează și acum, temperatura corpului omenesc. Când o atingi, pur și simplu simți că e caldă, parcă ar fi o mână vie.

De la Mănăstirea Simonos Petra am pornit spre Mănăstirea rusească „Sf. Panteleimon”, cunoscută și sub numele de „Rusikon”. Pentru a câștiga timp și a nu risca să ajungem după închiderea porților mănăstirii rusești, nu am mai mers pe jos așa cum îi stă bine pelerinului în Muntele Athos, ci am apelat la serviciile unui microbuz cu regim de taxi.

Am sosit la lăcașul monahal rus în jurul orei 17, având aici una dintre cele mai interesante experiențe din Sfântul Munte. Am așteptat într-un hol al corpului dinspre mare al mănăstirii până la ora 18, când a apărut un călugăr, care ne-a spus în ce camere putem dormi și ne-a explicat programul mănăstirii. Am înțeles că regulile de aici sunt foarte stricte și că programul trebuie respectat cu sfințenie. Nici nu am reușit să ne așezăm bine bagajele în camera, că la ora 19 s-a luat lumina.

Astfel că a trebuit să dormim, dar nu mai mult de ora 00,30. La această oră fix se dă trezirea, iar pelerinii se încolonează disciplinați spre Biserica „Acoperământuil Maicii Domnului”, aflată în corpul de chilii de cinci etaje, situat în partea de nord a mănăstirii. La Mănăstirea „Sf. Panteleimon” slujba se face în limba rusă. Începe la ora 1.00 și durează mai bine de cinci ore. Mai întâi are loc rânduiala Miezonopticii, se continuă cu Utrenia și Ceasul I, iar la final se săvârșește Sf. Liturghie. Totul se desfășoară în ritul bizantin perfecționat de-a lungul sutelor de ani de miile de purtători ai rasei călugărești.

După slujbă, pelerinii se pot întoarce în camere să mai doarmă. Dar nu mai mult de o oră și jumătate. Și asta pentru că la ora 8 sunt așteptați să servească masa alături de călugări în cea mai mare și impresionantă trapeză din Muntele Athos, care are peste 800 de locuri. După ce intri în trapeză, un călugăr te distribuie la masă doar prin mici gesturi făcute din cap. În sală domneşte o liniște deplină.

La un semnal dat prin clopot, toată lumea se ridică în picioare și se spune rugăciunea, după care se trece la servirea mesei. Cât timp se mănâncă, se aude doar vocea călugărului care citește în amvon din „Cuvintele de folos ale Părinților duhovnicești”. După câteva minute, sunetul clopotului anunță că timpul alocat servirii mesei s-a încheiat. Lumea se ridică din nou în picioare pentru a spune rugăciunea de mulțumire, urmându-și apoi fiecare ascultarea (sarcinile-n.r.) care i-a fost încredințate peste zi.

Prinţul Charles, pelerin fidel al Muntelui Athos

La Chilia „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” ce aparține de Schitul românesc Colciu i-am găsit pe călugări la ascultare (sarcina zilnică a călugărului). Edificiul monahal aparține de Mănăstirea Vatopedu și adăpostește opt călugări români, printre ei și un fost jurnalist mureșean.  Părintele Paisie, ne-a invitat în paraclisul chiliei. Un edificiu mic, dar în care simți o încărcătură spirituală cu totul aparte. Aici s-a rugat zeci de ani părintele Dionisie Ignat, unul dintre cei mai cunoscuți părinţi duhovniceşti din Sfântul Munte. Născut în septembrie 1909, părintele Ignat ajunge în Sfântul Munte în septembrie 1926 împreună cu fratele său Gheorghie. În 1927 este tuns călugăr, iar în 1937 preia Chilia „Sfântul Gheorghe” din Colciu, pe care o reface din temelii şi de care nu se va mai despărţi niciodată. Trece la cele veșnice în 28 aprilie/ 11 mai 2004, la vârsta de 95 de ani, dintre care 78 de ani petrecuţi în Sfântul Munte.

Deși în ultimii douăzeci ani din viață îşi pierduse lumina ochilor, era văzător cu duhul, fiind căutat de mare mulţime de pe¬lerini din Grecia şi din România, dar şi din lumea occidentală, cum a fost cazul Prinţului Charles al Marii Britanii, care l-a frecventat ani de-a rândul şi care a ţinut să fie prezent şi la înmormântare, în 11 mai 2004.

De altfel, prințul Charles a continuat să viziteze Sfântul Munte și după moartea duhovnicului său Dionisie. Locul preferat al moştenitorului coroanei britanice este acum Mănăstirea Vatopedu, unde viețuiesc și monahi români. Călugării spun că prințul Charles este unul dintre pelerinii care se întorc an de an la Vatopedu și că acesta are aici un mic „domeniu” format dintr-o căsuță și un lac. Prințul ar veni cu vaporul și ar sta câte două săptămâni în fiecare vară. Unii șoptesc chiar că ar fi fost botezat ortodox, dar adevărul numai Dumnezeul îl știe.

Mănăstirea Vatopedu este una dintre cele mai importante edificii monastice din Sfântul Munte. După slujba Vecerniei, din ziua în care am ajuns în acest impresionant complex arhitectural al Athosului, părintele Pantelimon ne ajută să descoperim lăcașul monastic, sfințeniile și podoabele acestuia: „Împăratul Theodosie I cel Mare, în timp ce se plimba cu familia pe mare cu o corabie în apropiere de Muntele Athos, fiul său, Arcadie, a căzut în apă și au crezut că s-a înecat. A doua zi dimineața, l-au găsit în niște tufe, iar copilul le-a spus părinților că a fost salvat de o femeie. S-au gândit că a fost Maica Domnului, iar în cinstea ei au reconstruit biserica ce a fost distrusă de împăratul Iulian Apostatul. De acolo e și denumirea de Vatopedu. Sunt două cuvinte grecești: „vatos” înseamnă tufă, iar „pedi” înseamnă copil. Cu timpul, în jurul acestei biserici s-au strâns călugări și s-a format o viață monahală, dar a fost o întrerupere de vreo 70 de ani, prin secolul al X-lea, când pirații arabi au omorât o parte din părinți, iar pe cei care i-au lăsat în viață i-au dus în robie în Creta. Printre cei rămași în viață era și un tânăr pe nume Sava, care i-a văzut pe pirați că vin și a apucat să ascundă icoana Maicii Domnului împreună cu una dintre cruci și o lumânare aprinsă. A fost prins și dus și el în robie. După 70 de ani, trei aristocrați din Adrianopoli au hotărât să meargă la mănăstire. Aveau vreo 9000 mii de florini și i-au propus  Sf. Atanasie, care construia Lavra pe atunci (prima mănăstire din Athos-n.r.), să participe și ei cu ce au și să rămână în mănăstire. Sf. Atanasie le-a zis că nu e nevoie și mai bine să meargă la Vatopedu. Așa au venit cei trei ctitori. Între timp s-a eliberat și Creta. Părintele Sava s-a întors în Athos și le-a spus părinților de la Vatopedu că în urmă cu 70 de ani a ascuns icoana Macii Domnului în fântână. Când au deschis capacul au găsit icoana și crucea pe apă, iar lumânarea ardea. După 70 de ani, lumina era aprinsă! Clar că a fost o minune! Noi păstrăm icoana în Sfântul Altar, crucea e pe Sfânta Masă. Păstrăm și lumânarea originală, însă pentru că se ține aprinsă tot timpul, se pune ceară pe deasupra pentru a nu arde din ea”, spune părintele Pantelimon.

Cât privește tezaurul Mănăstirii, acesta cuprinde nu mai puțin de șapte icoane făcătoare de minuni. De asemenea, părintele Pantelimon ne dezvăluie că reprezentativ la Vatopedu este Brâul Maicii Domnului. „Este făcut chiar de Maica Domnului din păr de cămilă și a fost impletit cu fir de aur de împărăteasa Zoe, soția împăratului Leon. A fost dăruit mănăstirii de împăratul Ioan Cantacuzino”, a povestit călugărul român.

Tot la Vatopedu se păstrează capul Sf. Ioan Gură de Aur (†407). Cu totul interesant e că, deși au trecut 1600 de ani, capul Sf. Ioan are și acum partea stângă neafectată, inclusiv urechea, organ care, potrivit specialiștilor în medicină, ar trebui să putrezească foarte repede.

De acest loc de rugăciune athonit și-au legat numele și câțiva domnitori români. Ştefan cel Mare a făcut portul mănăstirii (arsanaua) și biserica din port, iar turnul în care se află biblioteca a fost făcut de Matei Basarab. Totodată, Alexandru Lăpuşneanu și Constantin Brâncoveanu au oferit numeroase danii așezământului monahal.

În muntele Athos, rolul pe care domnitorii români l-au avut în susținerea activității monahale de aici este foarte cunoscut și apreciat. Nu întâmplător, spune părintele Pantelimon, la pomenirea ctitorilor, după trei sau patru împărați bizantini, urmează numele mai multor voievozi români.

„Pe jertfa lui Brâncoveanu suntem noi astăzi creștini majoritari”

La Mănăstirea Vatopedu viețuiesc mai mulți călugări români. Printre ei și părintele Chiril. L-am întâlnit pe călugăr în curtea locașului monastic. Deși era imediat după masa de la Trapeză, când monahii se pregătesc să-și facă ascultarea ce le-a fost încredințată peste zi, părintele și-a rupt câteva minute pentru a vorbi cu grupul de pelerini de la Cluj. Tema: credința și rolul Bisericii. „Omul care are credință scapă de mult stres. Omul care nu are credință se dă peste cap și crede că el le face pe toate. Dacă ai credință, dobândești o oarecare pace. Cei care dau cu piciorul în Biserică, dau în propria lor mântuire”, ne explică monahul. Acesta ține să ne spună care este rolul Bisericii pentru om, dar și despre importanța pe care a avut-o Ortodoxia pentru poporul român.

„Biserica are antidot la multe răutăți care se revarsă în societate. Înjurându-ne pe noi, dau cu piciorul în mâna care i-ar putea scoate din multe rele. Sunt patimi omenești amestecate cu puterile întunericului. Lucrarea vrășmașului încearcă să prindă putere când oamenii sunt slabi. Prin ei se face opera întunericului, numai că prin noi, dacă ne rugăm, toată treaba asta cade. Adică, puterea lor este în slăbiciunea noastră. Trebuie să ne mărturisim și să nu ne fie teamă că suntem creștini, așa cum nici lui Brâcoveanu nu i-a fost teamă. Acum s-a scos un manual de istorie în care se arată că Brâncovenau a fost un domn crud, pentru că nu i-a fost milă de copiii lui. Știți care era miza atunci cu Brâncoveanu? Dacă Brâncoveanu accepta să se turcească, mergea poporul după el și era un rău care rămânea până astăzi. Poate astăzi eram musulmani și nu creștini. Deci pe jertfa lui Brâncoveanu suntem noi astăzi creștini majoritari. Dacă vrei să spui prostii, spune-le, dar nu într-un cadru atât de larg. Dacă nu ești capabil să înțelegi jertfa pe care au făcut-o Brâncovenau, Mihai Viteazul și alții… Pe Mihai Viteazul l-a costat viaţa faptul că a unit Ţările Române. În doi ani de zile i-au tăiat capul, așa mișelește. Cu preț de sânge suntem noi astăzi ortodocși și nu catolici sau altceva. Singurul popor latin ortodox de sub soare sunt românii și ceilalți sunt orice altceva. Până astăzi lumina sfântă se coboară doar la ortodocși”, ne-a vorbit părintele, cu vocea sa blândă.

Acesta a ținut, totodată, să ne transmită că și noi, ca români, trebuie să facem ceva pentru a merita toate aceste lucruri pe care le-am moștenit. „Sigur, noi suntem mândri de acest lucru, dar nu ajunge asta. Trebuie să merităm lucrurile acestea, adică să facem și noi ceva. În Biserica Ortodoxă te poți mântui, dar pentru asta trebuie să facem ceva. Albert Einstein, geniu la vremea sa, a fost un om profund religios. Aici în mănăstire au devenit monahi doi împărați bizantini: Ioan al VI-a Cantacuzino, care a dat Brâul Maicii Domnului și capul Sf. Ioan Gură de Aur, și Andronic Paleologul. Conducătorii Ţărilor Române erau profund credincioși”, a conchis monahul român.

În timpul celor șapte zile petrecute în Muntele Athos am ajuns și la Schitul „Sf Andrei”. Este un edificiu monahal cu totul special pentru români. Și aceasta pentru că aici să păstrează fruntea Sf. Apostul Andrei, ocrotitorul României, cel care a adus creștinismul la nord de Dunăre. Schitul Sf. Andrei aparține de Mănăstirea Vatopedu și are nu mai puțin de 14 biserici. Cea mai importantă dintre acestea este Catedrala „Sf. Ap. Andrei”.

În incinta schitului funcționează astăzi un Seminar Teologic, cunoscut sub denumirea de „Academia Athonită”, care se dorește a fi continuarea fostei „Școli Athonite” de lângă Mănăstirea Vatopedu.

Aici învață 80 de elevi. Majoritatea sunt greci, dar printre cei care urmează cursurile școlii se numără și 20 de tineri românii. Unul dintre ei, Willimas, a venit tocmai din America, iar un altul, Ion, s-a născut în Canada, tot în familii de români.

Programul sever din şcoală îmbină atât latura educativă, cât şi cea monastică. Cursurile durează şase ani, iar programa şcolară este cea prevăzută pentru învăţământul gimnazial şi mediu din Grecia. În plus, cursanţii Şcolii Athoniadei au cursuri de muzică bizantină și de iconografie.

„Ne trezim la şapte fără un sfert, mergem la biserică şi apoi la masă. Urmează cursurile până la 14, iar până la 16 avem program de odihnă în cameră. Mergem la Vecernie, apoi avem program de meditaţii. După masa de seară urmează Pavecerniţa. Fiecare dintre noi se află sub tutela uneia dintre cele 20 de mănăstiri din Athos. Eu am ales Sf. Pavel deoarece aici mi-a plăcut cel mai mult’’, ne povesteşte Alexandru, un tânăr venit din zona de vest a României şi care se află în anul doi la „Academia Bisericească Athoniada”.

Suntem în cea de a cincea zi a pelerinajului pe Muntele Athos şi ne pregătim să coborâm de la Schitu Lacu la un alt schit românesc, Prodromu. Ajungem la lăcaşul monastic românesc, aflat la capătul peninsulei, în jurul orei 16. Şi aici suntem întâmpinaţi, după obiceiul locului cu apă şi rahat. Primim în plus şi ceai şi cafea. Intrăm în programul schitului şi luăm parte mai întâi la slujba Vecerniei. După masa de la Trapeză, deşi începea să se facă noapte, iar şacalii să dea buzna pe la gardurile aşezământului athonit, pornim să vedem Peştera Sfântului Atanasie Athonitul, fondatorul vieţii monahale din Athos. Ajungem chiar pe marginea stâncii din Pustia Viglei, locul cel mai aspru din Athos. Dar până la Chilia Sf. Atanasie avem de coborât numeroase trepte săpate în stânca dreaptă ca un perete.

Se spune că, iniţial, pentru a se coborî la locul de rugăciune din stâncă, se foloseau piroane de fier, iar treptele au fost făcute doar la sfârşitul anilor 30 de părintele Arsenie Boca, pe vremea când era diacon celib în Sfântul Munte.

Cu totul deosebită, la Schitul românesc Prodromu a fost slujba săvârşită în cursul nopţii, începând cu ora 2, în Biserica „Botezul Domnului”. Deşi a durat cam cinci ore, nu simţeai nici oboseală şi nici somn. Şi asta pentru că atmosfera creată în biserică îţi dădea senzaţia că asiști la o adevărată operă de artă bizantină, pe care nu ai cum s-o ratezi.

A plouat cu găleata și la Prodromu. Drumuri desfundate. Ploua de parcă venea sfârșitul lumii. Dar și dacă ar fi fost al doilea potop, eram în cel mai bun loc.

Republica Monahală Athos

Peninsula Athos se află în regiunea grecească a Macedoniei. Împreună cu alte două peninsule, Sithonia și Casandra, formează cele trei „degete” ale peninsulei Halkidiki, care crestează Marea Egee, un pic mai la nord de Salonic. Lungimea peninsulei este de 60 de km, iar lățimea variază între 12 și 14 km. Suprafața Muntelui Athos este de doar 335,6 kilometri pătrați, adică nici dublu cât intravilanul municipiului Cluj-Napoca (179,5 kilometri pătrați).

Intrarea în Athos, dinspre continent, începe o coamă muntoasă, care crește treptat culminând cu Vârful Athon, de 2033 metri. Alături de acesta se înalță un vârf mai mic, denumit Antiathon.

Cu un sistem de guvernare parlamentar, Sf. Munte este o Republică monahală federativă, fiind compusă din 20 de mănăstiri, care funcționează ca unități teritoriale autonome.

Organul suprem și legislativ al acestui teritoriu este (kinot-comunitate), alcătuită din reprezentanții celor 20 de mănăstiri athonite cu drept de vot egal, denumiți antiprosopi. Kinotita își desfășoară activitatea de două ori pe săptămână, luni și joi, cu excepția sărbătorilor mari, în sediul numit protat din așa zisa capitală a Muntelui -Kareia. Administrarea executivă a Sf. Munte se asigură de Sf. Epistasie, formată din patru membri cu drept de vot egal, numiți epistați.

Sfântul Munte se află în componența statului grec, însă se guvernează autonom după Condica Constituțională, compusă din 118 articole și care face parte integrantă din Constituția Greciei. Din punct de vedere bisericesc, Muntele Athos se află sub jurisdicția nemijlocită a Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol (Istanbul), în fruntea căreia se află în prezent patriarhul Bartolomeu I. Singura localitate de pe Sfântul Munte este Kareia, care are oarecum și un statut de capitală a Muntelui. Orășelul este cu adevărat unic în lume. Este străbătut de o singură stradă șerpuitoare, are o mică piațetă și câteva magazine cu obiecte bisericești și produse alimentare. Aici își mai desfășoară activitatea filialele poliției, poștei și băncii, precum și o farmacie. De asemenea, fiecare mănăstire din Muntele Athos are o reprezentanță în acest orășel. Vizavi de Sfânta Kinotită, se află cea mai importantă biserică din Sfântul Munte, aparținând tuturor mănăstirilor athonite, Biserica Protaton. Aceasta datează din anul 965 și este o „basilică”, singura biserică de acest fel din Sfantul Munte.

Cosmin PURIȘ