VÎRSTELE POETULUI

 Scriitorul clujean Iuliu Pârvu şi-a strîns într-un volum antologic creaţiile poetice apărute pe parcursul mai multor ani. Titlul e sugestiv şi, probabil, derutant pentru persoanele neiniţiate în receptarea poeziei lirice: Din cîntările unui om de rînd (Editura Napoca Star, 2012). Credem că majoritatea „cîntărilor” sale sînt compoziţii literare cu caracter laudativ, preponderent în „dulcele stil clasic” şi mai puţin încadrîndu-se în ceea ce numim poezie modernă. Cît priveşte modestia vădită a poetului, care se declară „om de rînd”, să ne ierte, dar noi nu-l credem. Scriitorul şi-a publicat pînă acum peste 10 cărţi de literatură, aşadar nu mai este demult un „om de rînd”, este un scriitor profesionist, despre care noi înşine am scris de mai multe ori. Pe de altă parte, calificativul care-i aparţine, (om de rînd), îmi aminteşte de sintagma psihologului Nicolae Mărgineanu: „om ca toţi oamenii”, adică cei „cumsecade”, pentru care drumul mijlociu e „drumul lor regal”. Nu, Iuliu Pârvu nu face parte din această categorie, ci se încadrează în ceea ce numim „elita intelectuală” a Clujului contemporan.

Faptul că a parcurs aceleaşi trepte ale vîrstei, asemănător tuturor trăitorilor de lîngă el: copilăria, tinereţea, maturitatea, păşind curajos în plină senectute, nu ne poate convinge că face parte din categoria „anonimilor” de acelaşi „leat”. Aceştia n-au cunoscut contemplaţia şi freamătul sufletesc din care s-au născut, în cazul său, poeziile din prezenta antologie.

În general, „cîntările” poetului surprind metaforic trăirile fiinţei care descoperă lumea rurală în care s-a născut, apoi pătrunderea în cea urbană a Clujului, unde şi-a făcut studiile şi a dăscălit, şi-a întemeiat o frumoasă familie, căreia îi dedică cele mai multe poezii. Ele sînt vecine cu imnul şi oda, sînt pasteluri şi poezii florale, în bună parte evocări sentimentale, proprii firilor reflexive, de multe ori melancolice, fără să cadă în lamentaţii lacrimogene. Urmărindu-le în succesiunea anilor şi anotimpurilor pe care le-a parcurs, se poate reconstitui uşor „biografia” poetului în desfăşurarea ei de la o vîrstă creativă la alta. Chiar ciclurile prezentului volum sînt, în acest sens, edificatoare: Ursitoarele; Cîntări de fecior plecat la oraş; Cîntări de bărbat la casa lui; Anotimpurile Clujului; Arhivă sentimentală; Anotimpuri existenţiale; Spre o nouă Sodomă, în marş; Acuarele, Peisaje meridionale, Adenda.

Mirajul copilăriei constituie şi pentru Iuliu Pârvu – maturul de acum – un popas al aducerilor-aminte, „cîntate” cu totală sinceritate şi cu acea sensibilitate menită să reclădească portretele Tătucului, Măicuţei, Bunicii şi Bunicului în adevărate „icoane” fixate pentru totdeauna pe „iconostasul” sufletesc al copilului de altădată. Apoi, Biblia (cu file despărţite de „foi de rozmarin”), cartea de citire, cu pagini „fircălite” – i-au stimulat „Candoarea unui fraged cronicar!”

Din ceaţa amintirilor nu lipsesc evenimentele şi peisajul rural ardelenesc: bobotaia de la tăiatul porcului, sînzienele, amurgul, pădurea „încărcată de bureţi”, clăile de fîn, foşnetul porumbiştilor, mărţişorul, sîmbăta Floriilor şi alte elemente care au întregit cîndva universul copilului de atunci. Regretul pierderii acestuia îl determină pe adult să simtă cumplita trecere a anilor, cîntată astfel: Azi vremea se-ndeasă-n jurul meu,/ Cît de grăbită vrea să mă adune!/ Vorbesc ursuz şi umblu tot mai greu,/ Pe toate-mi, amorţeala se depune.

Ciclul Cîntări de bărbat la casa lui… cuprinde creaţiile învingătorului, ale bărbatului împlinit, de aceea şi tonul este optimist, de sărbătoare, redat printr-o invenţie verbală de înalt nivel artistic. Poetul se bucură, jubilează cînd îşi priveşte nevasta, odraslele, precum un copil căruia i se oferă o nouă jucărie. Antologică este poezia Noaptea nunţii, cu mireasa speriată „Precum o ciută într-un crîng”.// Erai pierdută şi orfană/ Şi cît de proaspătă erai! „Cîntăreţul” a surprins aici eternul joc şi spontaneitatea sufletelor nubile care se comportă după înaltele legi nescrise ale dragostei. Vieţuirea domestică e celebrată în poezia Boema, unde locatarii cunoscutului şi rîvnitului Paradis împart acelaşi vis, aceeaşi farfurie, aceeaşi „pernă căpătîi”, din motivul simplu că el îşi alesese mireasa „dintr-o mie”, iar ea la „dragostea dintîi”. Simplitatea cugetului şi a limbajului simplu impresionează tocmai prin adevărul etern, repetat cu fiecare cuplu adamic.

Adolescenţa, citită pe faţa, în ochii şi conduita copiilor şi liceenilor, e vîrsta misterelor, a întrebărilor fără răspuns, e surprinsă în confuzia şi muzicalitatea ei ca o melodie care te vrăjeşte, fără să-ţi poţi explica pe de-a-ntregul mesajul ei: Din ciocîrlii va coborî lumină/ Şi stelele vor picura clavire,/ Cînd gemenii vor ţese iar prin zodii/ Norocul celor răbdători din fire.

În multe creaţii din volumul pe care-l comentăm, Iuliu Pârvu îşi trădează încîntarea şi în preajma florilor. În jurul casei sale se înfrăţesc flori variate, specifice celor trei anotimpuri. „Grădinarul” care le cultivă, privindu-le extaziat, nu se putea să nu fie furat de gingăşia şi farmecul lor, transpuse într-un buchet de creaţii lirice, unde mistica florală e încifrată în „limbajul” fascinant al florilor, al căror parfum şi culoare subjugă fiinţe de toate vîrstele. Crinii regali, cireşii care plesnesc de viaţă, lalelele, apoi florile de castan, văzute ca nişte „aprinse lumînări” ş.a. îl fac pe cititorul cultivat să-şi amintească de „grădina” celebră a poetului simbolist Dimitrie Anghel. Redăm doar o strofă din poezia lui Iuliu Pârvu, Rapsodie în alb şi roşu: E-o rapsodie-n alb grădina/ Un freamăt roşu de lalele…/ Şi-mpărăteasa Iosefina/ S-ar tolăni suav prin ele.

E adevărat, în „cîntările” cărturarului apar cîteodată accente şi tonalităţi care ne amintesc de poezia anotimpurilor cultivată de poeţi români din alte epoci. De pildă, în poezia Dor de ducă, unde eroul liric se simte împovărat de „amarul vîrstei” precum toamna de „poverile” ei roditoare, simţim ceva din nostalgia lui Ion Pillat. Însă Iuliu Pârvu rămîne el însuşi şi aici şi în poezia Ninge, unde aflăm ecouri din pastelul lui Vasile Alecsandri, poetul clujean avînd însă o altă viziune şi un alt limbaj, modernizat: Ninge peste ţară apocaliptic,/ Cerul a rămas fără de frîne,/ De la Negru-Vodă pîn’ la Lipnic/ Ninge ca în vremile bătrîne.

Lăsăm pe seama cititorului descoperirea altor simboluri şi frumuseţi din „cîntările” lui Iuliu Pârvu.

Vistian GOIA