Viitoare vînzoleli politice

Ilie CĂLIAN

Din 1990 încoace (că finalul lui 1989 “nu se pune”), am trecut printr-o mulţime de ani ciudaţi, plini de răsturnări spectaculoase economice, politice, sociale şi de relaţii externe ale României. Anul 2015 pare ceva mai ciudat: nu dibuiesc relaţia normală dintre cauză şi efect. Desigur, accept că voinţa politică a principalilor decidenţi poate fi ea însăşi cauză a schimbărilor – nu motivaţiile concrete dinspre economie şi echilibrele sociale. Adică, accept că, la nivelele de vîrf ale partidelor politice, se fac strategii, se adoptă tactici specifice. Dar, în principiu, acestea sînt “transparente”, adică le deducem uşor din înseşi faptele şi declaraţiile decidenţilor, fie derivă ca răspuns la evoluţii neaşteptate (interne ori externe). Însă, în cazul anu-lui 2015, ne aflăm încă în ceaţă. Să “mă” explic.

Sub raport politic, PSD stătea bine: avea o majoritate parlamentară suficientă, iar “noul” PNL, încă nefuzionat, nu se simţea capabil să preia guvernarea: dacă ar fi fost capabil, ar fi profitat de prilejul demisiei Guvernului Ponta. Acesta avea “în spate” o susţinută creştere economică, excedent bugetar, cu care şi-ar fi putut susţine viitoarea campanie electorală, şi chiar izbutise ameliorarea condiţiilor de trai, creşterea veniturilor şi a consumului, iar, prin modificarea Codului fis-cal şi reducerile de TVA, reducerea unor taxe legate de muncă şi capital, reuşea să impulsioneze economia autohtonă (că aia supranaţională îşi vede singură de interese). Aşadar: ce motive serioase avea PSD ca să renunţe la guvernare?! Acuzele la adresa lui Victor Ponta, “oboseala” acestuia?! Fie! Dar, în această situaţie, PSD ar fi putut să se ţină cu dinţii de guvernare şi să-i propună preşedintelui Iohannis un alt pre-mier. De ce n-a făcut-o?! Ar fi dorit acest post Dragnea, dar n-ar fi vrut să rişte? Fîind el însuşi încolţit de Justiţie, decît să-şi im-pună un alt coleg, de a cărui ulterioară concurenţă s-ar fi temut, a preferat retragerea întregului partid?! Poate – numai că pasul îndărăt l-a făcut şi “noul” PNL, de parcă cele două mari partide s-ar fi înţeles să-şi asigure şase luni de un soi de opoziţie. Zic “un soi”, întrucît ele nu sînt la guvernare, dar nici în opoziţie: fără ele, Guvernul de “tehnocraţi” al lui Dacian Cioloş n-ar rezista nici o săptămînă.

Revin cu întrebarea despre motivul pentru care cele două partide mari au refuzat guvernarea, ca şi cum s-ar fi înţeles, ca şi cum ar urma fie o nouă USL, fie aranjarea unei “rotative” la guvernare – în condiţiile în care “au dat liber” la crearea a zeci de partide de două parale şi trei semnături, poate tocmai cu scopul de a manevra, prin liderii acestora, acea parte a populaţiei care s-a retras de la participarea activă (electorală) la viaţa politică. (Despre “vocea străzii” nu vorbesc: doar naivii îşi imaginează că aceasta ar fi o veritabilă “forţă politică” – autonomă şi animată de un anume program de guvernare.)

Desigur, în lipsa unor informaţii cît de cît certe, comentato-rii vehiculează felurite scenarii pentru 2016, cea mai spectaculoasă supoziţie fi-ind aceea conform căreia “noul” PNL nu poate fuziona cu adevărat din cauza rivalităţilor interne între foştii liberali şi foştii democrat-liberali, astfel că soluţia pe care o preconizează fostul temporar preşedinte al acestei alcătuiri, Klaus Iohannis, ar fi impunerea lui Dacian Cioloş în fruntea “noului” PNL, astfel încît Iohannis, ca preşedinte al ţării, să aibă propriul partid. Nu zic că n-ar fi posibil – mai ales în România. Dar mă întreb la ce ar folosi, cu adevărat, ţării, nu ambiţiilor unor persoane, facerea şi desfacerea unor partide doar pentru interese-le unor persoane. Dar şi asta s-a mai văzut – chiar şi la “case mai mari”. În acest caz, 2016 va fi şi el un an de vînzoleli la nivelul li-derilor de partid, cu schimbări spectaculoase, dar care nu vor atinge fondul problemei noastre: conştiinţa de sine a României, programul ei pe termen mediu şi lung, într-o Uniune Europeană în derută şi într-o situa-ţie geostrategică complicată.