Verificări

RADU VIDA

Înainte vreme, mai toată lumea era verificată. Sigur, privit la modul general, acest lucru nu este admisibil când e vorba despre viaţa privată, dreptul la intimitate şi aşa mai departe.

De acord.

Oare? Cum să nu-l verifici pe un om care, prin natura funcţiei urmează să lucreze la documente secrete? Veţi zice că n-ar trebui să avem secrete. De acord, şi în acest  caz. Dar avem. Pentru că şi alţii au. Şi pentru că trăim într-o lume în care eu, spre exemplu, nu trebuie să ştiu, ce efective are cutare sau cutare corp de armată.

S-au schimbat multe lucruri în România. Inclusiv povestea cu corpurile de armată. Nimic – cred şi sper, în acelaşi timp – nu mai este ca prin 1971-73. Şi, cu toate astea n-aş zice nimănui cum a fost în armată. Chiar şi de la nivelul „pifanului” aş putea să dau… idei celor care sunt interesaţi.

Şi… nu vreau.

Pentru că nici alţii n-o fac. Şi pentru că, fie şi la un şpriţ de… prieteşug aceste informaţii trebuie să moară odată cu cel care le deţine. Deşi, repet, în zilele noastre, un pluton sau o companie din alte vremi  nu ţin de nici un secret.

Mă mir, sincer, cum unii semeni nu se lasă verificaţi.

Mă întorc la vremurile trecute şi spun: erau foarte mulţi oameni cărora nu le păsa dacă erau ascultaţi. La telefoanele de acasă, la servici, cu microfoanele prin cele debarale… Nu le păsa pentru că, realmente, nu făceau nimic care să contravină legii. Subliniaţi, vă rog! Nu făceau nimic care să contravină legilor de atunci! Iar cei care aveau ca sarcină de serviciu să facă de astea, se lămureau repede, cred, despre ce-i vorba. Şi nu mai cheltuiau timp şi bani.

Scriu toate acestea nu neapărat pentru că anume magistraţi s-au revoltat că sunt supuşi verificărilor. Nu cunosc prea multe din activitatea justiţiei şi, în consecinţă, nu îmi dau cu părerea doar aşa, să mă aflu în treabă.

Am avut însă o surpriză.

Cineva, care n-a prea reuşit în viaţă, o tânără de 25-26 de ani, mi-a mărturisit că vrea să intre în sistemul poliţiei române. Frumos, mi-am zis, doar că…

Bănuiesc că oamenii care lucrează în Poliţie, trebuie să aibă un anume profil. Care să corespundă apărării, în orice condiţii, a liniştii şi ordinii publice, să fie imparţiali cu noi, cetăţenii care îi plătim şi să aplice legea, în mod egal, pentru fiecare. Ei, bine, în frenezia vremurilor pe care le-am trăit cu toţii, fata despre care vă vorbeam a cerut şi a primit şi cetăţenia unei alte ţări. Nimic rău în asta. E legal, e normal, e de bine, dacă psihicul cuiva cere acest lucru. Dar să nu-mi spuneţi că cineva, oricine ar fi, poate să fie loial, în egală măsură şi să se supună legilor a două state. Fie ele şi aparţinătoare Uniunii Europene. Poate că pentru profilul de poliţist n-ar avea prea mare importanţă dacă fratele solicitantei, în cazul nostru, e plecat definitiv în SUA. Dar dubla cetăţenie presupune, chiar luată în vremurile frenetice de care vorbeam, o băşcălie de… glumă. La adresa uneia sau alteia din alegeri.

Nu sunt de acord să fie verificaţi simplii enoriaşi, spre exemplu, că îşi aleg o confesiune sau alta, dar cineva care are înclinaţii sau prezumţia de… posibilitate, ca să zic aşa, să trădeze interesele ţării trebuie verificat! Obligatoriu.  Nici unui patron serios, care are secţie de cercetare la uzina pe care o păstoreşte, nu i-ar conveni să aibă un spion în rândurile celor care opintesc spre prototipuri viitoare. Şi, până la urmă, este şi treaba statului, pentru că un produs e românesc, atâta timp cât este proiectat, testat şi fabricat aici, în colţul nostru de lume. Restul e trădare. Condamnată în toată lumea asta mare şi democratică. Dacă nu sunteţi de acord, mai putem discuta pe subiect. Chiar şi în cazul sensibil, cum spuneam, al magistraţilor.

Glosă la nivelul simţului comun, desigur.