Valeriu Branişte, Diariul meu de septiman (1885-1886)

În ultimii ani, prin grija fiicei sale, d-na Valeria Căliman, zestrea cărturărească rămasă de pe urma lui Valeriu Branişte (1869-1928) a ieşit încet-încet la iveală, atît în sectorul memorialistic, cît şi în acela al epistolografiei. Au văzut astfel lumina tiparului amintirile sale din închisoarea de la Szeged şi jurnalul său din anul 1921, dar şi bogata sa corespondenţă. A mai rămas nevalorificat un caiet de însemnări al tînărului Valeriu Branişte, redactat între anii 1885-1886, cînd acesta a fost elev la Liceul de stat din Sibiu, păstrat în manuscris la Biblioteca Astra din Braşov. A fost descoperit de clujeanul Gh. Iancu şi braşoveanca Ruxandra Moaşa Nazare, care au transcris cu migală însemnările tînărului şi le-au dat publicităţii la editura Argonaut din Cluj-Napoca (2014). Beneficiem astfel de unul dintre documentele cele mai revelatorii privind modul în care se făcea educaţie în şcolile maghiare şi germane din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cum era organizat sistemul de învăţămînt (cu ore de latină, greacă, maghiară, germană, retorică, istorie şi română în particular), cu club de lectură, organizare de petreceri teatrale, dar şi lecţii de patinaj, gimnastică, promenada de muzică etc. Tînărul nostru notează cu exactitate lecturile făcute, apoi viaţa tineretului român, german sau maghiar, constînd în plimbări, ieşiri comune la cîrciumă, excursii în satele din jur, unde participă la spectacole teatrale sau la horă. În afară de notarea atentă a orelor de clasă la care participa, tînărul Branişte consemnează cu regularitate şi lecturile făcute, cărţile pe care le comandă sau le cumpără, reuniunile la care participa, petrecerile şi balurile care aveau loc, astfel că aceste cinci caiete de însemnări reconstituie destul de fidel şi cu detalii semnificative întreaga viaţă cotidiană din Sibiul anilor de care am vorbit. E vorba mai întîi de numeroase excursii şi ieşiri în natură, pe care el şi prietenii săi le făceau în satele româneşti şi săseşti din jur, cum ar fi Răşinari, Miercurea, Sălişte, Orlat, Sebeş, Poiana etc., descriind hora din sat, cu alegerea vătafului, dar şi cu dansurile la care ia parte: boiereasca, brîul şi sîrba. Nu a ocolit nici patinajul, care se practica iarna pe lacurile din jur, dar nici reuniunile cu caracter divers, cum era cea a Sodalilor, sau Societatea de cultură germană, plătind cotizaţiile aferente. A luat parte la trupe de teatru de diletanţi, jucînd diferite roluri şi asistînd apoi la alte reprezentaţii ale colegilor sau orăşenilor, despre care se pronunţă uneori critic. Un sector bine reprezentat este acela al lecturilor obligatorii (şcolare) sau cele particulare româneşti, pe care le făcea cu oarecare regularitate în fiecare după-amiază. O lectură favorită o reprezentau „Convorbirile literare”, din care citeşte cu regularitate literatura publicată, lăudînd scrieri de Alecsandri, Gane, dar şi cărţi de A.I. Lapedat, Iosif Vulcan (Lira mea), Gregoriu Maior (Coroana sicriului) Iason Bianu (Isaia Bosco), piese de Alecsandri (Despot Vodă) sau de Vulcan. Desigur, la clubul de lectură se fac lecturi mai ales din poeţii maghiari Petöfi, Arany, Vörösmarthy sau din Goethe, Lessing, Schiller etc., pe care le şi comenta, dar şi reviste şi ziare ca „Romänische Revue”, „Calicul” , „Tribuna”, alături de altele germane, locale sau din capitală. În general el se arată bine informat asupra vieţii politice şi literare româneşti, arătîndu-se sensibil la lupta pentru drepturi politice a românilor. În caietul său găsim consemnări ca acestea: „De-ar da bunul Dumnezeu să-nainteze poporul nostru în cultură şi civilizaţiune”; „Am ieşit în piaţă, era paradă. Pe toate edificiile publice sînt steaguri săseşti şi ungureşti, ba şi austriece, dar tricolorul meu iubit, pentru care mi-aş sacrifica toate, viaţa mi-aş da-o, tricolorul meu iubit nu l-am văzut. Oare cînd ne va veni şi nouă timpul să-l vedem fîlfîind fălos şi măreţ în toate locurile, oare cînd va veni timpul cînd vor putea cînta românii în patru unghiuri: „Românaşi, copii de bravi/ De astăzi nu mai sîntem sclavi”. În altă parte vorbeşte de „iredenta română” şi se arată gata de a participa la ea. Sufletul lui de român tresaltă şi la alte acţiuni de interes naţional, anticipînd cariera de luptător a viitorului gazetar. Chiar dacă notaţia e uneori greoaie şi stereotipă, încărcată cu multe provincialisme (ediţia are şi un glosar), caietul de septiman al lui Valeriu Branişte ne recomandă o lectură de epocă utilă şi necesară pentru cunoaşterea momentului în care rolul „Tribunei” sibiene începuse să se facă tot mai simţit în Sibiul anilor 1885-89.

Mircea POPA