Iubesc iubirea

În acest ceas de taină, din Sfânta și Marea Miercuri, la Denie, când ne rugăm la slujba Utreniei, care în realitate este slujba de dimineață a Joii celei Mari, facem aducere aminte de spălarea picioarelor ucenicilor de către Domnul Iisus Hristos, de trădarea lui Iuda, dar și de lepădarea lui Petru. Facem aducere aminte de Cina cea de Taină, când Domnul Iisus Hristos a rostit cuvintele a căror menire noi o împlinim făcând pomenirea la fiecare Sfântă Liturghie: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu”, „Beți dintru acesta toți, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, carele pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28).

Toate acestea nu sunt doar aduceri aminte care au o semnificație istorică – ele punctând istoria –, ci au mai cu seamă un rost duhovnicesc, ce se împlinește în realitatea lucrării mântuirii noastre, care semnifică prezentul. Taina Pătimirilor Domnului nostru Iisus Hristos, a răstignirii și a morții Sale înseamnă și taina noastră, a fiecărui creștin, care cu responsabilitate, dimpreună cu Domnul Hristos, lucrăm mântuirea noastră, a semenilor noștri și a lumii întregi.

Domnul Hristos, așa cum auzim în cântările de la strană și în rugăciunile preoților, a mers spre pătimirea Sa de bunăvoie. Acest detaliu este important, fiindcă trădarea lui Iuda, lepădarea lui Petru, invidia, răutatea și nebunia cărturarilor și a fariseilor, mulțimea dezorientată și toți cei care au contribuit la răstignirea Domnului Hristos nu au influențat planul lui Dumnezeu. În realitate, Hristos, așa cum rostim în taina Sfintei Liturghii, „mai degrabă El pe Sine Însuși S-a dat pentru viața lumii”.

Pentru a înțelege deplin însă, ar trebui să ne întoarcem la începuturi, spre a ne referi la planul lui Dumnezeu din veci. Aflăm de la Sfântul Grigorie Teologul că Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul, S-ar fi întrupat chiar dacă Adam n-ar fi căzut în păcatul neascultării. În planul din veci al lui Dumnezeu era hotărât ca Fiul lui Dumnezeu, Logosul, să Se întrupeze, să ia fire omenească, astfel încât, prin El, firea omenească să ajungă la țintă, de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, în sânul Sfintei Treimi, părtașă dumnezeieștii firi. Însă prin greșeala neascultării, prin păcatul protopărinților noștri Adam și Eva și prin păcatele pe care le-a adăugat omenirea de la generație la generație, la plinirea vremii, Fiul lui Dumnezeu, luând trup și fire omenească, a luat o fire care era în robia păcatului, a iadului și a morții. Prin urmare, înțelegem de ce Domnul Iisus Hristos a trebuit să treacă prin urgia sălbatică a chinurilor pe care le cunoaștem și cărora încercăm să le pricepem și dimensiunea, și intensitatea, mai ales în aceste zile, în Săptămâna Pătimirilor. De ce a trebuit să fie răstignit, omorât – să moară! – și să fie îngropat? Din cauza omului, care a intervenit dintru început în planul lui Dumnezeu, săvârșind asemenea fapte, încât, într-un moment anume, „S-a căit Dumnezeu că l-a făcut pe om pe pământ, și S-a mâhnit întru inima Sa” (Facerea 6, 6).

Așadar, trebuie să avem această conștiință – iar în această conștiință, pocăință –, anume că Fiul lui Dumnezeu întrupat a pătimit, a fost răstignit, omorât și îngropat din cauza noastră. Și dacă este așa – Sfinții Părinți ne-o confirmă –, atunci și noi să pătimim dimpreună cu El, să ne răstignim sau mai degrabă să ne lăsăm răstigniți, omorâți și îngropați, cu conștiința că dimpreună cu El, Care S-a făcut „pârgă (învierii) celor adormiți” (1 Corinteni 15, 20), și noi vom învia.

Aș adăuga aici un amănunt grăitor, semnificativ. Domnul Iisus Hristos S-a întrupat din Fecioara Maria, care era pământ neprihănit, pământ feciorelnic, din care s-a țesut Trupul Domnului nostru Iisus Hristos. Ceea ce și noi, prin pătimire, prin răstignire, prin moarte, îngropare și înviere, trebuie să devenim, astfel încât Domnul nostru Iisus Hristos să Se întrupeze în ființa noastră.

La Cina cea de Taină au participat doar ucenicii – apostolii – și femeile mironosițe. Pe lemnul Crucii, Domnul Hristos a rămas atât de singur încât a strigat: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46; Marcu 17, 34). În prima zi după Înviere și-n a opta zi, ucenicii săvârșeau Sfânta Liturghie (frângerea pâinii) cu ușile încuiate (cf. Ioan 20, 19; 26). La Emaus, doar Domnul Hristos și doi apostoli (cf. Luca 24, 13-35)… Noi avem conștiința – și mărturie în Sfânta Liturghie – că Hristos este Cel ce aduce și Se aduce, Cel ce primește și Se împarte, și avem conștiința că Hristos Se împărtășește prin preoți tuturor credincioșilor . Ceea ce noi încercăm să și facem în această perioadă.

Închei prin două gânduri de mângâiere. Primul: în ce ne privește pe noi, slujitorii Catedralei Mitropolitane din Cluj-Napoca, n-am simțit în niciun moment că avem o catedrală goală! Dimpotrivă, mai plină ca oricând. Al doilea gând de mângâiere: toate acestea pe care vi le-am spus din Sfintele Scripturi sau de la Sfinții Părinți au ca suport iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu. Din dragoste față de oameni Dumnezeu S-a întrupat. Din dragoste față de oameni Fiul lui Dumnezeu întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, S-a răstignit. Și tot dragoste este ceea ce trăim noi astăzi.

Așadar, gândul final este un cuvânt al Preasfințitului Părinte Vasile, care, seara târziu, în ziua de 18 martie, m-a sunat și mi-a spus ceea ce vă spun și dumneavoastră tuturor: „Iubesc iubirea”. Amin!

Arhim. Dumitru COBZARU

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut