Va supravieţui Marea Britanie “infirmităţii” a două uniuni?

 New York Times

Cînd le vine sfîrşitul, imperiile se repliază în sine, dar dorul după măreţie nu dispare niciodată. Regimul imperial îşi lasă amprenta la fel de mult asupra stăpînului, cît şi a celui stăpînit. Colonialismul lasă cicatrici asupra colonizaţilor decenii întregi, dar, pentru stăpînii lor de odinioară, dorinţa nestăpînită de a juca încă o dată pe marea scenă nu dispare.

Crescînd din ruinele Imperiului otoman în 1923, Turcia modernă încearcă acum să reînvie puterea regională în ţinuturile care se aflau odată sub dominaţia sultanilor. Imperiul sovietic s-a micşorat după prăbuşirea Zidului Berlinului în 1989, dar acest lucru l-a încurajat pe preşedintele Vladimir Putin să-şi trimită ţara în prim-plan, atît global cît şi în “străinătatea apropiată” a Rusiei – după cum arată invazia Moscovei în Georgia, în 2008.

Oricît de mult ar dori să renege amintirile Reich-ului, Germania pare condamnată să conducă în Europa, fie şi numai în virtutea puterii sale economice. Franţa a aprins excepţionalismul său lăudat din cenuşa unui imperiu care a zăbovit în unele teritorii din Africa de Vest mult timp după independenţa oficială. Italia caută încă un loc special în afacerile fostei sale colonii în Libia, în timp ce Roma este construită pe ruinele unui imperiu mult mai mare. În catalogul fostelor puteri imperiale ale Europei, numai modestia Austriei, posibil tactică, oferă o excepţie de la regulă.

Cu toate acestea, ar putea fi oare posibil ca Marea Britanie, arhi-imperialista din Asia pînă în Africa şi Americi, să-şi fi acceptat în cele din urmă contracţia post-colonială? După decenii în care a încercat să depăşească debilitatea economică şi politică a victoriei în al Doilea Război Mondial, Marea Britanie a ajuns să se împace cu ideea că “Little Englanders” au cîştig de cauză.

La sfîrşitul lui 2014 – coincizînd cu termenul limită pentru Marea Britanie de a pune capăt rolului său în proiecţia cea mai lungă a puterii în Afganistan – Scoţia va fi pe cale să dizolve uniunea veche de 300 de ani cu Marea Britanie. Apoi, pentru a cîştiga sprijinul euroscepticilor în scrutinul naţional programat în 2015, Cameron poate organiza un alt plebiscit pentru a obţine consimţămîntul britanicilor privind o nouă relaţie cu UE, prefigurînd negarea sau diluarea angajamentelor Marii Britanii în relaţia cu partenerul său comercial cel mai important.

Cartografia imperiului de odinioară ar putea fi înlocuită de un stat aflat între Canalul Mînecii şi o nouă frontieră scoţiană la nord. Vocea Marii Britanii în afacerile europene ar fi redusă la tăcere sau diminuată, accesul ei la pieţele europene şi la petrolul Mării Nordului limitat, iar drepturile sale de a avea în Scoţia o bază pentru submarine nucleare, ameninţate de noile autorităţi de la Edinburgh.

Este greu de înţeles de ce politicienii britanici şi-ar asuma aceste riscuri. Multe răspunsuri vor veni din gestionarea de către Europa a crizei euro.

Cele 17 ţări care folosesc moneda unică, conduse de Germania, se confruntă în mod clar cu o provocare comună. Dar, în timp ce liderii din zona euro promovează o integrare tot mai strînsă, euroscepticii britanici asociază o astfel de discuţie confortabilă cu o pierdere de suveranitate faţă de care trebuie să se opună cu orice preţ.

În timp ce europenii continentali vorbesc, cel puţin public, de solidaritate în adversitate, Cameron a avut un ton mai solipsist, spunînd că turbulenţele din Europa generează “noi posibilităţi” pentru Marea Britanie.

Cei de la dreapta eşicherului, care doresc ca Marea Britanie să meargă pe cont propriu, par să calculeze că, încă de timpuriu în istorie, ţara a avut puterea de a sta la o parte. Ei nu recunosc că, dintr-o perspectivă continentală, ambivalenţa lor privind efortul comun european devine supărătoare.