V. Fanache in memoriam

Duminică, 13 octombrie, a încetat din viaţă V(asile) Fanache, critic şi istoric literar, eseist, traducător, membru al Uniunii Scriitorilor din România Filiala Cluj.

Născut în 5 aprilie 1934, la Ghirdoveni/Dîmboviţa, a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii Cluj (1958). Debut absolut cu critică literară în Steaua, 1958. Doctorat, 1969, cu teza Poezia lui Mihai Beniuc. Volume: Poezia lui Mihai Beniuc, 1972; Revista Gînd românesc şi epoca sa literară, 1973; Întîlniri. Critică şi istorie literară, 1976; Caragiale, 1984; 1997; Eseuri despre vîrstele poeziei, 1990; Bacovia. Ruptura de utopia romantică, 1994; 2000; Lecturi sub vremi, 2000; Bacovia în 10 poeme, 2002; Chipuri tăcute ale veşniciei în lirica lui Blaga, 2003. Traduceri: Vladimir Jankélévitch, Ironia, 1994. A colaborat cu studii şi articole la volume colective: Studii de istorie literară şi folclor (1964), Studii literare. Din istoria presei culturale şi literare româneşti (1987), Dicţionar analitic de opere literare româneşti (I–IV, 1998–2003). Au scris despre cărţile sale Zaharia Sîngeorzan, Roxana Sorescu, G. Dimisianu, Victor Felea, Florin Manolescu, Dana Dumitriu, Constantin Cubleşan, Nicolae Manolescu, Monica Spiridon, Corin Braga, Gheorghe Perian, Petru Poantă, Aurel Rău, Cornel Munteanu, Ştefan Melancu, Florin Mihăilescu, Ion Simuţ, Iulian Boldea, Ion Cristofor, Gheorghe Grigurcu, Ştefan Borbély, Nicolae Oprea, Irina Petraş ş.a.

V. FANACHE

(fragmente din interviul acordat lui Radu Constantinescu)

– Domnule Profesor, cum era Clujul universitar în anul cînd aţi sosit aici?

– Descinderea mea la Cluj s-a întîmplat în toamna anului 1954 cînd am dat examen de admitere la Facultatea de Filologie, cum se numea pe atunci. A fost pentru mine un moment extraordinar, pentru că dintr-o dată mi s-au creat posibilităţi multiple de a-mi cultiva Eul şi de a deveni ceea ce într-o bună măsură reprezint acum. Facultatea însemna pe vremea aceea un loc de studiu cum nu bănuisem, profund prin atmosfera lui, prin profesorii pe care îi avea, prin animaţia care exista în sălile de curs şi în cele de lectură. Se citea mult pe vremea aceea. Întotdeauna pentru mine pasiunea lecturii a fost primordială, iar cărţile pe care le-am descoperit în biblioteca facultăţii, dar, mai ales, în Biblioteca Centrală Universitară, au reprezentat repere care şi astăzi îmi sînt fixate în memorie. […]

– Cum era atmosfera culturală a Clujului în anii ‘60?

– Pulsul cultural era dat în acei ani de publicaţiile Steaua şi Tribuna, de atmosfera emulativă din cele două redacţii. Noi, tinerii aspiranţi în ale scrisului, simţeam o atracţie irezistibilă faţă de aceste reviste, care ne invitau să aducem propria noastră colaborare. Am debutat în 1959 la Steaua şi aici am publicat în anii care au urmat nenumărate recenzii şi articole. Steaua este revista de care m-am legat cel mai mult şi m-a interesat destinul ei, traseul ei cultural în care fiecare dintre tinerii de atunci recunoşteau drumul normal de evoluţie al literaturii române, desprinderea de practicile proletcultiste, de sloganele dogmatizante, promovarea unei atmosfere de liberă viaţă creatoare în care tinerii erau cei dintîi chemaţi să se afirme. Frecventînd redacţiile revistelor amintite, am legat prietenii cu tinerii lor redactori, azi membri marcanţi ai literelor româneşti, prietenii care să păstrează nealterate pînă în prezent. Atunci i-am cunoscut şi m-am legat sufleteşte de Aurel Rău, Virgil Ardeleanu, Constantin Cubleşan, Petru Poantă. Pe A.E. Baconski l-am cunoscut puţin. El s-a mutat repede la Bucureşti după scandalul legat de aşa-zisele căderi în practici cosmopolite ale revistei Steaua. Aura lui Baconski persista, însă, în lumea noastră, a tinerilor.

– Ce drum aţi ales după terminarea facultăţii?

– În 1958 am absolvit Filologia şi am fost repartizat ca cercetător la Institutul de Lingvistică, filială clujeană a Academiei Române, unde şeful secţiei literatură era tot Iosif Pervain. Aici am cunoscut şi oameni din afara spaţiului profesoral, personalităţi excepţionale care încet, încet, mi-au devenit foarte apropiate, chiar prieteni. La Institut am întîlnit, într-un fel de refugiu pentru „păcatele” lor ideologice, cîţiva oameni eminenţi ai acelor ani, între care i-aş numi pe Ion Muşlea, o inteligenţă excepţională, folclorist de prima mînă şi pe Liviu Rusu, esteticianul de excepţie, care fusese scos de la Universitate pentru convingerile sale. Deşi aflat la sfîrşitul carierei, el se bucura de acelaşi mare prestigiu în lumea intelectuală clujeană şi nu numai.

[…]

– Aţi avut şansa să fiţi „coleg” de Institut cu Lucian Blaga…

– Într-adevăr, am lucrat alături de Blaga trei ani la Institutul de Lingvistică. Mă întîlneam lunar cu filosoful pentru a primi materialul elaborat şi a-l depune la arhiva institutului. În acest context, discutam adesea; fireşte, ca de la maestru la elev. L-am însoţit de cîteva ori în drumul lui spre casă. Vorbea puţin, iar eu îl ascultam cu sfinţenie. De atunci mi s-a fixat în memorie unul din atributele valorii sale: tăcerea elocventă care îl definea. Cu vorbe puţine exprima gînduri de o mare profunzime. Şi, totodată, detaşate de cotidian. Cel puţin în discuţiile cu mine nu lăsa a se înţelege că îl preocupa viaţa de toate zilele. Trăia într-un fel de univers abstract, legat de poezia lui, de tezele filosofice pe care le aborda. Încă de atunci, din anii cînd am trăit alături de Blaga, mi-am propus să mă aplec asupra creaţiei lui lirice. Iar astăzi, dacă ceva îmi surîde ca realizare, aceasta este cartea despre poezia lui Blaga, unde, între altele, datorită cunoaşterii de atunci, încerc să comunic ceva din frumuseţea interioară a spiritului său într-adevăr unic.

(din volumul de interviuri Clujul în ritm de vals imperial,

al lui Radu Constantinescu, 2007)