Uniunea Eurasiatică, un imperiu în care se va scăpa de “balast”

Gazeta

Articolul lui Vladimir Putin despre Uniunea Eurasiatică, publicat la scurt timp după vestea privind decizia sa de a reveni în funcţia de preşedinte al Rusiei, a fost interpretat de mulţi drept un program-manifest al viitorului şef de stat.

Unii diplomaţi occidentali au interpretat mesajul premierului rus în felul următor: Putin este o antiteză a lui Medvedev şi din acest motiv în loc de modernizare, adică de dezvoltare intensivă, proclamă dezvoltarea extensivă, prin extinderea pieţelor şi prezenţei ruseşti. Conform altor versiuni, Putin profită de slăbiciunea Uniunii Europene (UE) şi trece la contraatac, pentru a-şi satisface pasiunea pentru renaşterea imperiului. Alţii au văzut în ideea înfiinţării Eurasiei aspiraţia de a construi o structură în care Putin să fie văzut drept democrat principal, pe fondul unor adevăraţi autocraţi. Există şi o interpretare pozitivă: ideea lui Putin ar fi prima de după destrămarea URSS tentativă de a propune un îndreptăţit model de integrare, care să fie atractiv şi pentru vecini.

Versiuni de interpretare există o mulţime, însă, indiferent care ar fi intenţiile lui Putin, există o realitate obiectivă, care dictează orice planificare strategică. Popularitatea de care se bucură lozinca “Să nu mai pompăm bani în Caucaz” demonstrează, cu tot caracterul său păgubos pentru integritatea Rusiei, că cel puţin într-o parte din societatea rusă domneşte nu aspiraţia spre expansiune, ci dimpotrivă – dorinţa de a renunţa la teritorii populate de concetăţeni de altă cultură.

Inclusiv la nivelul conducerii politice dorinţa de a “arbora drapelul” şi de a demonstra cu orice preţ că Rusia rămîne principala putere în spaţiul postsovietic slăbeşte în mod evident.

Din acest punct de vedere, destul de reprezentativ a fost discursul lui Putin din decembrie anul trecut, de pe postul de televiziune “Rossia”. Putin a declarat atunci că Rusia, care deţine în prezent două treimi din potenţialul însumat al fostei Uniuni Sovietice, ar fi învins şi singură în cel de-Al Doilea Război Mondial, fără ajutorul altor republici. Împingînd în planul doi celelalte republici, Putin a anulat practic necesitatea unei atare comuniuni.

Paradoxul Uniunii Eurasiatice constă în aceea că scopul şi obiectul său aspiraţional principal nu este Eurasia, ci Ucraina. Iar problema constă din nou nu în ambiţii imperiale, ci în lucruri absolut practice. Unul ţine de logica economică. Fără Ucraina, Uniunea Vamală şi Spaţiul Economic Comun (SEC) sînt doar nişte “prototipuri interesante” de formaţiuni unionale. Însă, în cazul participării Ucrainei, care deţine o piaţă internă destul de mare şi un amplu potenţial de diversificare economică, SEC devine o realitate de care partenerii externi vor trebui să ţină cont.

Al doilea lucru ţine de alte aspecte expuse mai sus: amplificarea xenofobiei demonstrează că integrarea doar cu ţări din Asia Centrală va fi însoţită de amplificarea tensiunilor. În acest sens, Ucraina este un partener ideal, deoarece, împreună cu Belarus, oferă senzaţia de “caracter slav” al structurii în curs de creare. Teoretic, atractivitatea ideii (privind crearea unei Uniuni Eurasiatice) poate fi amplificată printr-o retorică ce va promite că apropierea de Ucraina va duce la înlocuirea pe piaţa rusă a forţei de muncă asiatice. În perspectivă, însă, ambele ţări se vor confrunta cu probleme demografice asemănătoare şi cu un amplu deficit al forţei de muncă.

În general, construcţia care este considerată de majoritatea o încercare de reîncarnare a URSS, s-ar putea dovedi, în practică, o despărţire definitivă de aceasta. Ideea unei rupturi cu Asia Centrală, prin intermediul implementării unor frontiere şi a unor controale riguroase, care ar contraveni ideologiei Uniunii Eurasiatice, se face auzită în cadrul unor reuniuni de experţi. Este adevărat că aceasta este o versiune radicală, dar care corespunde perfect “melancoliei postimperiale”, după cum a descris această fază expertul britanic Paul Gilroy.

Prin urmare, Uniunea Eurasiatică va deveni nu o revenire la ideea imperială, după cum speră mulţi, ci exact invers – următorul stadiu de renunţare la aceasta, în aspiraţia de a reuni ceea ce este avantajos şi de a scăpa de “balast”. În ceea ce priveşte nişele de pe deficitara piaţă a muncii pe care o va reprezenta la acea dată Uniunea Eurasiatică, acestea vor fi ocupate nu de reprezentanţi ai naţiunilor postsovietice, ci de cei ai altui “popor imperial” – poporul chinez.