UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA A DEPINS DE ÎMPREJURĂRILE INTERNAȚIONALE, DE OPȚIUNEA FERMĂ A ROMÂNILOR, DAR ȘI DE INTENȚIILE LIDERILOR ARDELENI

Proclamarea statului național ungar ca stat independent, la 16 noiembrie 1918, separat de Austria, înseamnă implicit denunțarea Legii compromisului din 1867 și a tuturor consecințelor care decurg din acest act, inclusiv cu privire la Transilvania. Din acest moment fosta Austro Ungarie nu mai putea invoca anumite drepturi sau mandate asupra Transilvaniei.

Neținând seama de aceste noi realități, de dreptul națiunii române din Transilvania la autodeterminare, guvernanții de la Budapesta doreau cu orice preț ca Transilvania să rămână mai departe în cadrul statului național maghiar. Pentru mișcarea de eliberare națională a românilor era limpede că cercurile guvernamentale maghiare nu renunță la politica de dominație națională. De aceea, apartenența și viitorul acestui teritoriu vor fi decise de populația românească majoritară, ale cărei acțiuni de eliberare și unitate națională se radicalizează.

În consecință, elitele politice și intelectuale, laice și ecleziastice ale românilor din aceste teritorii își vor asuma responsabilitatea de a înfăptui unirea Transilvaniei și Bucovinei cu România.

În condițiile relevate, cele două partide politice ale românilor din Transilvania, Partidul Național Român și Partidul Social Democrat, au procedat la unirea forțelor și la sincronizarea strategiilor în vederea luptei de eliberare națională și unirii Transilvaniei cu România.

Partidul Național Român din Transilvania a adoptat Declarația de Independență a Transilvaniei, pe care la 18 octombrie 1918, Alexandru Vaida Voevod a rostito în Parlamentul de la Budapesta, stârnind o adevărată furie a deputaților unguri ostili cauzei românești:

„Națiunea română așteaptă și pretinde, după multe suferințe de veacuri, afirmarea și valorificarea drepturilor ei nestrămutate și inalienabile la deplină viață națională”. Este prima afirmare oficială a dreptului românilor la autodeterminare în concordanță cu principiul inclus de președintele american Wilson în cele 14 puncte ale sale, destinate a fi fundamentul păcii ce urma a fi încheiate, după terminarea primului război mondial.

La 28 octombrie 1918 sa constituit la Budapesta Consiliul Național Român Central, format din șase reprezentanți ai Partidului Social Democrat și șase reprezentanți ai Partidului Național Român, drept singurul for politic competent, recunoscut de către toți fruntașii luptei de eliberare națională a românilor din Transilvania, Banat și părțile ungurești.

Devenind un veritabil guvern provizoriu al Transilvaniei, C.N.R.C. șia asumat conducerea nemijlocită a destinelor națiunii române din Transilvania, pentru îndeplinirea idealurilor sale de eliberare și unitate națională, finalizate cu Marea Unire de la 1 decembrie 1918.

În perioada imediat următoare creării C.N.R.C., în Transilvania, Banat și Crișana au luat ființă consilii naționale române la nivelul comitatelor, orașelor și satelor locuite de români. Din momentul constituirii lor, consiliile naționale au preluat întreaga activitate politică administrativă din localități, înlăturând vechile autorități austroungare. În activitatea lor, consiliile naționale au fost sprijinite îndeaproape de gărzile naționale române, care au avut menirea să asigure liniștea și ordinea în întreaga Transilvanie, să asigure punerea în practică a hotărârilor C.N.R. În multe locuri, gărzile naționale române au contribuit la zădărnicirea tendințelor vechilor autorități austroungare de a se menține la putere.

Prin consiliile naționale și gărzile naționale, Consiliul Național și-a impus treptat controlul asupra celei mai mari părți a Transilvaniei. În calitatea sa de organ politic reprezentativ al populației românești din Transilvania, Consiliul Național Român Central a hotărât trimiterea unui ultimatum către guvernul ungar, la 10 noiembrie 1918, prin care a cerut preluarea de la acest guvern a „puterii depline de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal și Țara Ungurească”.

Pe de altă parte, conștienți de necesitatea unei conviețuiri pașnice între românii și maghiarii din Transilvania, fruntașii C.N.R.C. erau dispuși să accepte a purta tratative cu reprezentanții guvernului maghiar asupra viitorului acestei provincii românești. Când autoritățile de la Budapesta au solicitat aceste tratative, Vasile Goldiș, președintele C.N.R.C. șia impus punctul de vedere ca ele să se desfășoare nu la Budapesta, ci la Arad, ca semn al suveranității românești. Așa că tratativele sau purtat la Arad, în perioada 1315 noiembrie 1918, între o numeroasă delegație maghiară, condusă de Oszkár Jászi, ministrul naționalităților, și delegația C.N.R.C., alcătuită din Vasile Goldiș, Ștefan CiceoPop, Iuliu Maniu, dr. Ioan Erdely, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Ioan Fluieraș, Aurel Vlad.

După eșecul tratativelor de la Arad, se cristalizează ideea convocării unei adunări naționale care să constituie expresia voinței unanime de unire a Transilvaniei cu România.

„Către popoarele lumii”

La 18 noiembrie 1918, în numele Marelui Sfat al națiunii române, este lansat manifestul „Către popoarele lumii”, prin care se face cunoscut opiniei publice mondiale refuzul guvernului maghiar de a lua în considerare revendicările legitime ale populației românești și, totodată, se afirmă că „națiunea română este hotărâtă ași înființa pe teritoriu locuit de dânsa statul său liber și independent”. Națiunea română declară prin manifest că ea „din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, este hotărâtă a pieri mai bine decât a suferi mai departe sclavia și neatârnarea”. Manifestul românilor, redactat de Vasile Goldiș, a fost difuzat în lumea întreagă prin intermediul stației de telegrafie din Praga.

Prin manifestul din 18 noiembrie 1918, Consiliul Național Român face cunoscut opiniei publice românești convocarea Adunării Naționale pentru ziua de 1 decembrie la Alba Iulia pentru a proclama unirea românilor transilvăneni, bănățeni, crișeni și maramureșeni cu Regatul României, pentru aceasta invocânduse din nou principiul wilsonian, cel al autodeterminării.

Pregătirea politică a Adunării de la Alba Iulia a întâmpinat dificultăți. Ședințele premergătoare din cele două zile care au precedau Adunarea au fost foarte însuflețitoare. Discutânduse textul Rezoluției Unirii, redactat de Vasile Goldiș, unii din participanți susțineau că unirea Trebuie să se facă pe baza proclamării autonomiei Ardealului.

Iuliu Maniu dorea ca unirea Transilvaniei cu România să fie condiționată, invocând înapoierea economică a Vechiului Regat și necesitatea unei perioade de tranziție de cel puțin 10 ani, timp în care Ardealul să aibă un guvern autonom, astfel să poată ridica treptat regățenii la nivel cu ardelenii.

Proiectul unei Transilvanii autonome îi preocupa le liderii românilor ardeleni din secolul al XIXlea, politicieni de la nord de Carpați dorind să se autoguverneze în cadrul Austro Ungariei. Ideea a prins contur după izbucnirea primului război mondial, când austriecii și germanii doreau să le ofere ardelenilor autonomia, în schimbul acordului lor ca România să intre, în război, alături de Puterile Centrale. În 1915 au avut loc chiar negocieri directe în acest sens, între liderii Partidului Național Român, și împăratul Wilhelm al IIlea. Tratativele au eșuat.

Pe lângă prăbușirea, destrămarea Imperiului AustroUngar, în lunile octombrienoiembrie 1918 și aplicarea principiilor wilsoniene a autodeterminării popoarelor, opțiunile liderilor ardeleni au fost influențate și de alți factori prezenți în acel moment: opțiunea fermă a românilor ardeleni pentru unirea deplină și necondiționată; opinia publică din vechiul Regat; tributul (inclusiv de sânge – 800.000 de soldați și ofițeri români morți în timpul războiului) plătit de către Statul Român și Armata Română – pentru dezrobirea Ardealului; conjunctura internațională, tendința marilor puteri învingătoare în război de a nu accepta fărâmițări în zonă, ci, dimpotrivă, de a contribui, din motive strategice, la alcătuirea unor entități statale extinse și puternice (Cehoslovacia, România, Iugoslavia); fragilitatea și vulnerabilitatea unui Ardeal independent, în contextul dat; onoarea angajamentului militar asumat față de aliați, prin semnarea tratatului cu Antanta, în august 1916, angajament ce presupunea – în contrapartidă – garantarea de către Antanta a granițelor României Mari, a făcut posibilă Marea Unire.

Rezoluția pentru Unirea Transilvaniei cu România

În ziua de 1 decembrie 1918, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia – 1228 de delegați aleși de masele populare românești de pe tot cuprinsul Transilvaniei, și cei peste 100.000 de români veniți din întreaga Transilvanie votează Rezoluția pentru Unirea Transilvaniei cu România, care cuprindea principiile fundamentale pe baza cărora sa înfăptuit Unirea.

În primul articol al Rezoluției, se proclama solemn că „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească adunate prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea tuturor românilor și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române asupra întregului Banatului, cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre”.

Rezoluția adoptată de Marea Adunare Națională de la Alba Iulia pecetluia Unirea pe veci a Transilvaniei cu Patria Mamă, România, a conturat, totodată, sensul dezvoltării democratice a societății românești, preconizând o suită de reforme menite să determine schimbări adânci în structurile economice și politice din țara noastră.

În celelalte puncte (nouă în total) ale Rezoluției sunt expuse alte principii ale unei revoluții burghezodemocratice, libertatea națională pentru naționalitățile conlocuitoare din Transilvania, realizarea unui regim democratic, libertatea presei, libertatea de asociere și întrunire, reforma agrară și acordarea de drepturi muncitorilor.

Autonomia provizorie până la întrunirea Constituantei, formarea Marelui Stat Național Român, menit să exercite atribuții legislative și executive, precum și a Consiliului Dirigent ca și guvern provizoriu al Transilvaniei, au răspuns unei necesități a momentului concret istoric. Trebuia să se rezolve, treptat, uniformizarea administrativinstituțională pe cuprinsul tuturor provinciilor.

Întrucât actul de la 1 decembrie 1918, de la Alba Iulia, a comportat foarte multe discuții, în ceea ce urmează vom trece în revistă poziția istoricilor și oamenilor politici unguri, față de actul unirii Transilvaniei cu România, în 1918.

Proiecte autonomiste

În zilele noastre lideri U.D.M.R. elaborează tot felul de proiecte pentru autonomie teritorială, pe criterii etnice, în anumite zone din Transilvania, cum este autonomia „Ținutului Secuiesc” și altele, invocând Declarația de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, privind drepturile minorităților.

Este bine să reamintim că la momentul 1 decembrie 1918 minoritatea maghiară sa opus cu vehemență și prin toate mijloacele la aplicarea principiului wilsonian al autodeterminării, fiind împotriva unirii Transilvaniei cu România.

Cu toate acestea, în Declarația unirii sa stipulat, la articolul II, că: „Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate (Transilvania, Banatul și Țara Ungurească) o autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal”.

În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat Român, Adunarea Națională proclamă următoarele:

„Deplina libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării, în proporție cu numărul indivizilor cel alcătuiesc.

Egala îndreptățire și deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat.”

După cum se poate observa, Adunarea a proclamat o autonomie provizorie a Ardealului, până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal și, în legătură cu aceasta, niște drepturi pentru toți cetățenii. Prin urmare, hotărârea Adunării, cu toate elementele ei, era valabilă doar până la elaborarea noii constituții, care urma să stabilească principiile organizării și funcționării noului stat. În hotărârea Adunării nu se vorbește despre autonomie pe criterii etnice, ci despre autonomie provizorie a teritoriilor Banatului, Crișanei, Ardealului și Maramureșului unite cu Regatul României, în ansamblurile lor, până la elaborarea Constituantei. Se vorbește, în schimb, despre libertatea autonomă confesională pentru toate confesiunile de stat, singura autonomie la care hotărârea Adunării face referire. La momentul 1918 nici nu se putea vorbi despre conceptul de autonomie teritorială a unor regiuni, deoarece acest concept a apărut abia după al Doilea Război Mondial.