Ungaria – un pion pe tabla de şah: declinul importanţei sale geopolitice

The Budapest Times

În deceniile anterioare Ungaria a fost considerată “cea mai fericită cazarmă din Blocul Estic” şi elevul model al economiei de piaţă. Astăzi, ţara se află sub tir constant în presă şi în arena politică, iar acest lucru nu este legat doar de dificultăţile economice şi de “virajul la dreapta” al premierului Orbán Viktor, ci şi de importanţa geopolitică în scădere a ţării.

Bazinul Carpatic a fost una din regiunile strategice ale Europei şi un punct nodal de comerţ şi rute militare încă din antichitate. Cu toate acestea, în jocul geopolitic ce are loc de la dezintegrarea URSS, Ungaria joacă un rol din ce în ce mai neimportant.

În “Ciocnirea Civilizaţiilor”, Samuel Huntington a definit frontierele fostului Imperiu Austro-Ungar, şi prin urmare, ale Ungariei istorice, drept frontiera Occidentului împotriva lumii bizantino-ortodoxe şi islamice. Eminenţa cenuşie a geopoliticii, Zbigniew Brzezinski, împinge aceste frontiere pînă la fluviul Don şi Caucaz, făcînd din Ungaria o parte a hinterlandului.

În ultima vreme, Ungaria şi-a pierdut importanţa geopolitică din cauza extinderii NATO şi a UE. Deşi este securizată militar, este doar un stat mic în cadrul zonei “pacificate” absorbite de Occident. Acest lucru reduce foarte mult marja politică şi economică de manevră a fiecărui guvern ungar. Greutatea strategică afectează însă întotdeauna greutatea politică şi libertatea de acţiune a unui stat. Fraţii Kaczynski, în calitate de preşedinte şi premier al Poloniei, au acordat prioritate întotdeauna intereselor SUA, au îmbrăţişat punctele de vedere creştin-naţionale, au făcut deschis critici la adresa UE şi s-au angajat în polemici împotriva Germaniei.

Cu toate acestea, cei care i-au criticat nu au mers niciodată atît de departe pe cît au făcut-o cu Ungaria: jurnaliştii şi politicienii critici faţă de Orbán cer deschis ca problemele economice din Ungaria să fie folosite pentru a debarca guvernul ales democratic. Diferenţa este că Polonia are o armată relevantă militar şi o poziţie importantă în jocul geopolitic, fapt care nu mai este valabil în privinţa Ungariei.

Anii 1989/1990 au adus o nouă schimbare a ordinii în care Ungaria s-a bucurat de favoarea geopoliticienilor occidentali. Ţara a jucat un rol în căderea dictatorului român Nicolae Ceauseşcu, iar primii soldaţi americani de pe teritoriul fostului bloc estic au fost staţionaţi în Ungaria.

Germania s-a dovedit un partener important pentru Ungaria, care a presat pentru recunoaşterea Sloveniei şi Croaţiei şi extinderea spre Est a NATO. Treptat, SUA au preluat conducerea. Cu sprijinul primului guvern Orbán (1998-2002), prima revoluţie colorată a fost realizată în Serbia. O consecinţă a căderii dictatorului Slobodan Miloşevici a fost că Ungaria şi-a pierdut poziţia de ţară de frontieră cu un “teritoriu străin ostil”. Geopoliticienii nu mai aveau nevoie de un guvern ungar puternic, care să reprezinte interesele naţionale. Dimpotrivă, războiul împotriva terorismului şi competiţia cu Rusia, China şi India au cerut cooperarea cu cît mai multe state posibil din Europa Centrală şi de Sud-Est.

Coaliţia care a guvernat între 2002 şi 2010 a lipsit Ungaria de o politică externă. Ungaria şi vecinii săi au două sarcini de îndeplinit din punct de vedere geopolitic: ele servesc drept baze în războiul împotriva terorii şi drept cojucători în jocul conductei petroliere legate de rezervele de petrol şi gaze din Rusia şi Asia Centrală.

Atunci cînd Orbán a eliminat coaliţia socialist-liberală de la guvernare în 2010, după opt ani, atît situaţia economică, cît şi cea strategică a Ungariei s-au înrăutăţit. Orbán a încercat să insufle o viaţă nouă în Grupul de la Vişegrad (Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Ungaria) şi îşi promovează planurile privind regiunea Dunării. Cineva s-ar putea întreba de ce un pitic geopolitic ca Ungaria face presiuni pentru astfel de proiecte, dar Fidesz încearcă pur şi simplu să pună capăt coşmarului care a durat de la Trianon încoace.

Politica de alianţe regionale este concepută pentru a asigura o viaţă tolerabilă şi identitate naţională pentru minorităţile maghiare din Bazinul Carpatic şi, în acelaşi timp, pentru a ameliora relaţiile cu ţările vecine în care trăiesc aceste minorităţi. În plus, cooperarea economică a statelor central-europene este imperios necesară pentru a face faţă furtunilor economiei mondiale şi pieţelor financiare.

Aceste proiecte sînt în interesul UE şi NATO, la prima vedere, dar cirscumstanţele geopolitice stabilesc o direcţie diferită. Ca urmare a aderării la NATO a României şi Bulgariei, aceste state joacă acelaşi rol pe care l-a avut Ungaria în timpul războiului din fosta Iugoslavie. Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, România, Macedonia, Republica Moldova şi Georgia fac parte din “Comunitatea Opţiunii Democratice”. Începînd cu 2008/2009 Polonia, Lituania şi Ucraina au cooperat militar. În acest context, nu fără o oarecare ironie Zbigniew Brzezinski, căruia îi plăcea să-i avertizeze pe ruşi, germani şi francezi privind “nostalgia imperială”, ia imperiul polono-lituanian de odinioară drept model pentru politica sa privind Estul.

“Protecţia flancului”, planificată pe vremuri de Ion Antonescu pentru a ajunge în centrul vital, este preluată de Polonia şi România şi de statele baltice şi Georgia. Este surprinzător faptul că, în aceste planuri, Ungaria şi prietenul apropiat Croaţia joacă doar rolul de ţări de tranzit. Planurile ungare pentru a crea o axă verticală Vişegrad şi o axă orizontală Dunărea sînt percepute ca perturbatoare şi arogante.

Nici geopoliticienii ruşi şi chinezi nu acordă importanţă Ungariei. Moscova nu-i iartă lui Orbán anticomunismul său radical, iar speranţele iniţiale de asistenţă din partea Chinei s-au materializat prea puţin. În loc să se focalizeze asupra Ungariei, în centrul Europei de Est, Beijingul investeşte mult mai intens în “statele flancului”, Polonia şi Grecia.

Singura forţă politică din Europa care este favorabil înclinată spre guvernul Fidesz este “Uniunea Paneuropeană”. Conceptul său de întărire a coeziunii europene prin promovarea regionalismului este pe linie cu apelurile la autonomie ale lui Orbán pentru minorităţile etnice maghiare din ţările vecine Ungariei. În plus, Paneuropenii şi Orbán împărtăşesc dorinţa de reînnoire morală, creştin-conservatoare a societăţii europene.

Poate că acest lucru are puţină greutate pe tabla de şah a marelui joc, dar accentul geopolitic pare să se schimbe. După războiul din Georgia şi criza economică din 2008, pierderea puterii NATO în faţa Organizaţiei pentru Cooperare de la Shanghai şi statele BRIC – Brazilia, Rusia, India şi China – poate fi clar observată, deşi şi China şi Rusia se confruntă cu tot mai multe probleme.

Este foarte posibil ca în viitorul apropiat Europa să aibă nevoie să-şi dezvolte propria geostrategie, ceva mai modestă, în care centrul carolingian european să formeze piatra de temelie a Vestului, iar zona Dunării/Carpatică să devină piatra de temelie a Estului.