Unde-s doi…

RADU VIDA

Analiştii militari nu dau, deocamdată, prea mare importanţă noilor permutări din zona estică a Uniunii Europene. E şi prea devreme, zic eu, şi există, să recunoaştem, şi o anumită infuzie de orgoliu din parta UE. Nu avem, aşadar, a cunoaşte adevăratele sentimente nutrite de cei direct interesaţi. Dar aranjamentele din zona Caucazului par să se complice.

Cert este că Turcia şi Azerbaidjan au anunţat formarea unei armate comune. În urma unor exerciţii comune, conducerile celor două ţări au constatat  „preocupări comune”, că împărtăşesc „aceeaşi viziune cu privire la problemele de securitate şi siguranţă regionale”.

Ţara Focurilor, cum mai este cunoscut Azerbaidjan, are o populaţie de circa 9 milioane de locuitori, musulmani în marea lor majoritate. Şi se trag din marea familie a naţiunilor turcice. Rusia, Iran, Georgia şi mai ales Armenia vor avea, în următoarea etapă, multe de spus despre această alianţă. Asta pentru că, în primul rînd, conflictul dintre Armenia şi Azerbaidjan nu a fost soluţionat niciodată (dispute teritoriale şi 800.000 de oameni rămaşi fără locuinţe). Dacă a fost o relativă linişte, faptul se datorează Rusiei, care a pus piciorul în prag, uzînd de drepturile sale în cadrul Comunităţii Statelor Independente, unde fiecare era membru. E suficient să spunem că, pe vremea URSS, Azerbaidjan furniza petrol pentru acest imperiu. Acum, însă, petrolul pentru export urmează traseul oleoductului Bacu-Tbilisi-Ceyhan şi aprovizionează, pe bani adevăraţi, statele din Vestul Europei.

Nu sînt sigur că uniunea militară dintre Turcia şi Azerbaidjan trebuie să îngrijoreze vecinii. Sigur, Turcia este o ţară puternică, membră NATO, cu acces la echipamente şi tehnologice de cea mai mare  eficacitate. Dar Azerbaidjan este o ţară în curs de dezvoltare, cu posibilităţi economice limitate şi experienţă militară precară. Lucru care se poate schimba, mai ales că afinităţile etnice dintre cele două ţări au fost subliniate în discursurile triumfaliste la anunţarea armatei comune. Sloganul „O naţiune –  două state” a fost înlocuit cu „o naţiune – o armată”. Lucru care reflectă impulsionarea relaţiilor dintre cele două state, ce doresc integrarea. (Greu de realizat, deoarece Turcia vrea în UE iar noua parteneră este o ţară eminamente asiatică).

Despre Turcia nu avem prea multe a spune. De la Ataturk încoace, alinierea ţării la dezvoltarea modernă a naţiunilor a fost clară. Şi chiar dacă anume sincope au întrerupt, din cînd în cînd, ascensiunea, Turcia se poate considera un stat modern.  Neîndoielnic că există rezerve în ceea ce priveşte „acţiunea musulmană”, posibilitatea ca religia să radicalizeze societatea turcă. Însă, pînă la vechiul concept de ambiţionare a populaţiei de refacere a imperiului islamic, este cale lungă. Lucrurile nu se uită chiar aşa de uşor, aşa că ne aşteptăm ca vecinii, în primul rînd, şi, mai apoi, Europa să aibă poziţii nuanţate în ceea ce priveşte hotărîrea de a forma o armată comună, importantă în regiune şi datorită posibilităţilor de a se dezvolta ca număr, potenţial şi doctrinar. Pînă atunci, însă, trebuie să remarcăm faptul că nu există linişte în regiune. Acesta e şi motivul pentru care cele două ţări s-au hotărît să-şi unească forţele. Poate că, în doi, impresia generală este de mai mare vitalitate, iar forţa armată să crească. Mai important este că statele din regiune se vor mobiliza şi vor schimba filosofia apărării şi atacului. Nu de alta, dar acum există cel puţin un motiv şi, pe urmă, este firesc ca în asemenea condiţii să se revizuiască doctrina.

Cel puţin faţă de cei doi.