Un „Solo de baghetă”, armonizat, Muşatic

Purtînd nume de voievod moldav – Gheorge Muşat – se reîntîlneşte cu acea regină a baghetelor simfonice – Antonin Ciolan – nu, ca de atîtea ori, sub cupolele sălilor de concert, ci în recitalul de „scripta manet” al unui nou volum al primului de mai sus, zăbovindu-se, acum, la harul dirijoral al celui de al doilea – Inegalabilul maestru al baghetei.

Un opus nou, cu iz de clasicism renascentist, în care autorul se dovedeşte a fi şi un meşteşugar ales întru a scrie, pe lîngă faptul că, o viaţă întreagă, a fost şi un Cavaler distins al ordinului de subtilă atitudine, al lui Orfeu. Muşat, ca demiurg în arta muzicală, a optat pentru trompetă, îndrăgind cristalitatea, aproape solistică, a timbrului ei de „vioară metalică”, cu lirism de „memento” şi eroism de baricadă. De la alama trompetei, instrumentistul Muşat trece, cu uşurinţă, la aluminiul peniţei, omagiind şi prefigurînd pentru istorie personalitatea unei baghete de excepţie.

Deşi au fost doi demiurgi care, ani de ani, s-au aflat împreună pe aceeaşi scenă de concert, acum, demersul „retro” al autorului e documentar, monografic, fără a apela, cu entuziasm subiectiv, la un limbaj baroc, încărcat de aplaudativ. Foloseşte cascade diverse de informaţii, pe care le însumează în arhitectura ortogonală a unui volum. Impresionează cum a reuşit să surprindă împăcarea a două ipostaze diferite ale vieţuirii Maestrului dirijor, trecînd firesc de la ambianţa patriarhală a „bojdeucii” străbune din Iaşi la solemnitatea de „ateneu” a sălilor de concert, după care, din cînd în cînd, se odihnea, revenind nostalgic la prima. Succesiunea biografică a momentelor de „Ave” cu cele de „Vae” reflectă reciproc şi evoluţia unei istorii macro, încărcată de confruntări şi zbucium. Constatare valabilă şi pentru un alt mînuitor de baghetă român – Erich Bergel – şi acesta monumentalizat de condeiul nostru de acum, Muşat. Un condei ce a redat de minune o viaţă, dar şi un univers de creativitate şi de creatori. Deşi ataşat de scînteietoarea şi angelica-i trompetă, autorul surprinde „faţa nevăzută” a baghetei, care, deşi pare imuabilă, capătă mereu o altă nuanţare , de la un dirijor la altul. Mînuitorii ei se tot succed, dar Ea rămîne Ea.

Un autor, şi el muzician, ce a trăit o viaţă metamorfoza tăcerii unei săli de concert…

Tăcerea partiturilor, coregrafia pură a baghetei, precum şi neauzitele trăiri sufleteşti ale fiinţelor umane din jur. Aplauze…

Un dirijor, un autor şi un „redivivus”, o triadă de atitudine, ce ne poartă gîndul la Simfonia beethoveniană cu numărul nouă, această catedrală făurită din geometriile disonante ale confruntărilor şi care se dăruieşte, în final, bucuriei de „ a fi”.

Gheorghe A.M. CIOBANU