Un roman din viaţa Clujului de altădată

În octombrie 2011, Colegiul Naţional Pedagogic „Gh. Lazăr” din Cluj-Napoca a sărbătorit 140 de ani de la înfiinţare. Printre sărbătoriţi s-a aflat şi profesorul octogenar Valer Popa, redactor-şef al revistei „Normaliştii clujeni”, care, în 1945 a primit diploma de învăţător, după ce fusese elev al acestei instituţii de învăţămînt, pe care a slujit-o apoi timp de 42 de ani ca profesor de psihologie şi pedagogie, dintre care cinci ani ca director. După ce clădirea şcolii, actualul Liceu „Avram Iancu” le-a fost luată abuziv de Partidul Comunist, profesorii şi elevii s-au mutat în cartierul Gheorgheni, în clădirea de astăzi, în 1970, unde a funcţionat o vreme şi autorul nostru, ajuns după pensionare fondator al Asociaţiei absolvenţilor şcolii, şi redactor al revistei amintite, care a intrat acum în al nouălea an de apariţie. Viaţa sa de copil sărac din Munţii Apuseni, şcolile prin care a trecut şi, mai ales, Clujul postbelic, fac acum obiectul unei interesante reconstituiri sub forma unui „roman”, intitulat Frumoasele sabine (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2012), roman interesant nu numai ca document autobiografic, dar mai ales pentru modul cum înfăţişează Clujul din perioada accentuatei „lupte de clasă”. În acest scop, autorul îşi creează un alter ego în persoana elevului Ion Sîntion, recompensat de Ministerul Invăţămîntului de atunci cu o bursă „Aretia Tătărescu” tocmai la Şcoala Normală de Învăţători din Tg. Jiu. La numai 11 ani, micul elev transilvănean se confruntă cu lumea şcolii din capitala Gorjului, unde trebuie să facă faţă multor îndatoriri, inclusiv aceleia de a munci peste vară la ferma şcolii de la Vădeni, dar şi presiunilor organizaţiilor legionare care doreau să-şi cîştige cît mai mulţi aderenţi. Tratat cu oarecare ostilitate de către unii profesori şi colegi, micul şcolar are de luptat pentru cîştigarea unui loc cît mai bun la învăţătură şi cu dorinţa de a şti şi a se pregăti pentru viaţă, în căutarea unei Sabine reprezentînd idealul feminin. Monumentele brîncuşiene devin locuri de pelerinaj şi încîntare pentru el, sporindu-i ambiţia şi dorinţa de a reuşi în viaţă (capitolul La poarta sărutului). După un scurt interludiu timişorean, el ajunge imediat după armistiţiu la şcoala din Cluj, punînd astfel capăt vieţii sale de „refugiat”. Mai mult de jumătate din acţiunea romanului are loc în oraşul de pe Someş, iar amintirile sale din acei ani imprimă paginilor o puternică notă memorialistică. Aceasta şi pentru că, personajele cu care vine în contact eroul nostru sînt păstrate cu numele lor autentic, fie că e vorba de profesorii săi de la şcoală, Bilţiu-Dăncuş, Tamara Gherbanovschi, Enea Romanţianu, cei din sectorul şcolar, ca Traian Ghiuriţan sau Petre Şaitiş, sau cei de la Drept, precum Tiberiu Moşoiu, Eugeniu Sperantia, Valer Pop, Aurelian Ionaşcu ş.a. sau cu noii parveniţi Ceterchi şi Firoiu, ultimii ridicaţi prin UTC, ca oportunişti şi profitori. Tînărul student evoluează prudent printre multele tentaţii politice, reprezentate de comunişti, social-democraţi, ţărănişti sau gruparea maghiarimii, aceasta punînd la cale atacul asupra căminului Avram Iancu. Este scos în evidenţă cu acest prilej comportamentul exemplar al studentului Valeriu Anania şi al altor reprezentanţi ai comunităţii intelectuale româneşti, Iuliu Haţieganu, Victor Papilian ş.a., dar şi pericolul ce venea dinspre tabăra horthisto-comunistă a maghiarilor, care voiau păstrarea Ardealului de Nord în componenţa Ungariei şi a comuniştilor în ofensivă, care lucrau mînă în mînă cu Securitatea lui Goldenberg şi Patriciu. Aşa se face că toţi tinerii studenţi erau suspectaţi şi anchetaţi, amestecul organelor de securitate în viaţa lor fiind la ordinea zilei, în timp ce luptele de rezistenţă din munţi cresc în intensitate. Toate aceste aspecte privind noua guvernare a oraşului, care implica „oameni noi”, ca Vescan, Crăciun, Petrovici, Daicoviciu ş.a., este bine surprinsă în roman, inclusiv viaţa literară, prin care circulă nume ca Baconsky, Gîjiţsky, Felea sau Rău, politicieni precum Groza, Pătrăşcanu, Demeter Janos sau Sadoveanu, aducînd o notă de autenticitate bine conturată. Misiunea din munţi, la care ia parte studentul Sîntioan alături de Ovidiu Cotruş, se încheie în mod apoteotic cu un fel de „Judecată de apoi”, în care faptele sale urmează să fie judecate în viitor de Istorie şi de Cel de Sus, imaginea Clujului post-belic fiind văzută ca un imens cazan al răului, în care orice este posibil. Nu sînt escamotate mulţimea greutăţilor materiale pe care această primă generaţie a etapei comuniste le-a avut de înfruntat; Clujul universitar şi politic îşi redobîndeşte fizionomia proprie, care trebuie cunoscută aşa cum a fost, cu plusurile şi minusurile sale, şi aşa cum martorul-raisonneur o surprinde cu multă acuitate.

Mircea POPA