Un reper mereu actual: Mitropolitul Bartolomeu Anania

Trăim vremuri cu multe ispite și provocări. Și pe timp senin, dar mai ales în vremuri de furtună, creștinul are mereu nevoie să se întrebe: Care este voia lui Dumnezeu? Ce am eu de împlinit pe pământul acesta, în această „vale a plângerii”?

Oameni neputincioși fiind, căutăm răspuns și la cei cărora Domnul le dă cuvânt de folos pentru noi. Inclusiv – s-au poate mai ales – la cei ce sau mutat la cele veșnice. Și cred că foarte mulți ne-am întrebat, mai ales în ultimul an: Oare Patriarhul Teoctist cum ar fi reacționat? Oare Părintele Arsenie Papacioc ce răspuns ar fi dat? Dar Părintele Cleopa Ilie, dânsul ce-ar fi îndemnat? În cuvântul său de învățătură, cum ar fi tâlcuit Părintele Constantin Galeriu semnele timpului nostru? Iar enumerarea ar putea continua, evocând atâtea și atâtea chipuri ale neamului nostru în care Duhul și Adevărul au găsit sălaș, prin care Dumnezeu a lucrat, mai ales în momente de cumpănă.

Poate că dintre toți cei la care am putea căuta, astfel, reper și îndemn, Mitropolitul Bartolomeu Anania ar fi oferit un răspuns complet. Cu siguranță, dacă ar mai fi fost în viață, glasul său de tunet ar fi răsunat în multe inimi și ar fi zguduit multe cunoștințe. Ar fi mustrat și îmbărbătat, ar fi pus degetul pe rană și ar fi mângâiat cum numai dânsul știa. Viața, lucrarea și opera lăsate moștenire de Mitropolitul Bartolomeu ne ajută să intuim care ar fi fost atitudinea sa în fața problemelor ridicate de criza numită și pandemie.

Ca iubitor, diortositor și inegalabil cinstitor al Sfintelor Scripturi, cu siguranță că Mitropolitul Bartolomeu ne-ar fi îndemnat să căutăm mereu în aceste sfinte izvoare răspunsuri și hrană duhovnicească. Învățăturile Domnului sunt mereu actuale. Dinamismul Tradiției se vădește și în această permanentă actualizare, sub înrâurirea Duhului, a cuvintelor evanghelice. S-ar vădi, astfel, conștiinței noastre, că virtutea discernământului este cea care face mereu diferența dintre lucrul binecuvântat și părerea de sine. Este exact ceea ce a cultivat întreaga sa viață cel de la a cărui naștere se împlinesc acum 100 de ani.

Cu siguranță, Mitropolitul Bartolomeu ne-ar fi îndemnat să nu încetăm a spune lucrurilor pe nume, indiferent de consecințe. Așa cum făcea cu verbul său inegalabil, cu fraza sa ca o sabie lucind în lumina soarelui și tăind ca pe un nod gordian lucrătura neprietenilor Bisericii. Nu degeaba declara, în cadrul unui interviu acordat Televiziunii Române, că, dintre toți sfinții, model desăvârșit îi este Sfântul Ioan Gură de Aur, „pentru oratorie și caracter”. Așadar, prețuia nu doar cuvântul dumnezeiește inspirat și omenește meșteșugit, ci și inima curată și liberă de orice compromis. Nu se temea de nicio autoritate lumească, deși acorda respectul cuvenit „înaltelor stăpâniri” în limitele firești, cum sunt descrise și de epistolele pauline. Mitropolitul Bartolomeu era conștient că o atitudine demnă, fermă, un adevăr incomod rostit în public este nu doar pavăză necesară în fața unor talazuri, ci și o datorie misionară față de unele suflete rătăcite sau având cuget întunecat. Adevărul trebuie mărturisit și cu nădejdea că va zgudui conștiințele celor căzuți sub mrejele „tatălui minciunii”.

Nu am nicio îndoială că Vlădica ar fi înțeles cel dintâi că perioadele de criză sunt și un foarte bun prilej de a spori comunicarea atât în interiorul Bisericii, cât mai ales cu cei din afara ei. De altfel, avea un adevărat cult al dialogului. A mers până-ntr-acolo încât, în el însuși, adesea lăsa omul de cultură sau literatul Valeriu să intre în fructuoase schimburi de idei cu monahul sau ierarhul Bartolomeu. Așa precum se poate vedea, de exemplu, în capodopera sa, Cerurile Oltului. Încât aici putem intui o altă direcție prețuită de Vlădica, preluată de la sfinții capadocieni: este nevoie să căutăm, să distingem și să ne apropiem, precum albina, doar de florile cele binemirositoare ale culturii profane sau de cele tămăduitoare ale medicinei. Rostul este și acela de a întări și mai mult mărturia despre puterea creatoare dată de Dumnezeu oamenilor și pentru a putea vorbi, astfel, și pe limba intelectualului erudit sau a omului de știință.

Mitropolitul Bartolomeu Anania era, precum poate da mărturie și activitatea sa de arhiereu, omul care nu suporta formalismul, prudența lașă sau târguiala meschină. Dimpotrivă, își dorea dezbatere vie și deschidere către punctul de vedere al celuilalt cu nădejdea că Duhul lucrează în Biserică și ne călăuzește sobornicește către adevăr. Desigur, nu ar fi încurajat nicio clipă vedetismul sau vocile stridente, sentințele subiective sau istericalele milenariste. Ne-ar fi îndemnat să le primim pe toate ca din mâna lui Dumnezeu, raportându-ne la aceste încercări ca la niște smârcuri sau nisipuri mișcătoare ce ne jalonează traseul nostru către „calea cea strâmtă”.

Poate mai presus de toate sfaturile sau îndrumările, Mitropolitul Bartolomeu ar fi reluat acel cuvânt al său prin care ne asigură că „rugăciunea este cea care străbate orice zid”. El, cel ce se retrăgea periodic în atmosfera isihastă a mănăstirilor, ar fi întrupat și pentru noi îndemnul de a intra pe poarta inimii, în cămara cea dinlăuntru. Căci cu cât situația din lume e mai grea, cu atât ea este mai favorabilă lipirii noastre de Dumnezeu. Îndemna, în viață fiind, Vlădica Bartolomeu să nu disperăm când atingem „fundul prăpastiei” pentru că abia ajunși aici apelăm „la rugăciune ca izvor de putere”.

Am lăsat, special, la urmă, cea mai importantă temă dezbătută în context pandemic. Nu am nicio îndoială că, urmărind toate polemicile mediatice iscate în jurul Euharistiei ce se oferă „dintr-o pâine și dintr-un potir”, vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania ne-ar fi readus aminte, precum într-una dintre predicile sale, de o frescă profetică aflată în pridvorul bisericii bolniță a Mănăstirii Hurezi (1696). Este zugrăvită corabia Bisericii, cu Domnul Hristos la cârmă, însă, fapt oarecum neașteptat, ținta săgeții lui Mahomed nu este El, ci Chivotul ce adăpostește Trupul și Sângele Său. Așa și astăzi, ne tâlcuia Mitropolitul Bartolomeu în predica sa, ținta dușmanilor Bisericii nu este creștinismul ca atare sau persoana istorică Iisus Hristos, ci Jertfa Domnului, actualizată mereu în Sfânta Liturghie. Încât e nevoie să fim cu mare luare aminte ca nu cumva cineva sau ceva să ne despartă de această „adevărată mâncare” și „adevărată băutură” (Ioan 6, 55).

Iată, așadar, cât de mult ne poate ajuta și întări, chiar și după zece ani de la trecerea sa la cele veșnice, gândul îndreptat către personalitatea și lucrarea Mitropolitului Bartolomeu Anania! Sunt convins că, și în anii care vor urma, va continua să rămână statornic reper și sursă de inspirație pentru mulți. Dumnezeu să-l țină în cereștile sale lăcașuri întru bucuria drepților, iar pe noi să ne întărească și să ne lumineze pentru rugăciunile sale!

† Arhiepiscop și Mitropolit Teofan SAVU

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut