Un preşedinte în căutarea destinului

Le Temps

Socialistul François Hollande, 57 de ani, devine al şaptelea preşedinte al celei de-a V-a Republici. Îl cheamă François ca şi pe Mitterrand şi este deputat ales din partea departamentului Correze, ca şi Chirac. Este al doilea socialist ales preşedinte după François Mitterrand (1981-1995).

Rata de participare la al doilea tur al prezidenţialelor din Franţa a fost ridicată, 80,2% din cei 46 de milioane de alegători, puţin mai scăzută decît în 2007.

De cînd s-a lansat în lupta pentru alegerile primare socialiste, în martie 2011, candidatul stîngii a dus o campanie uniformă, cu excepţia promisiunii surpriză de impozitare cu 75% a veniturilor ce depăşesc un milion de euro, dar fără să cadă în vreo capcană. “Marea surpriză”, invocată de Nicolas Sarkozy în ultima zi de campanie, nu s-a produs. După Valéry Giscard D’Estaing în 1981, el este al doilea preşedinte al celei de-a V-a republici care nu a fost reales. “Îmi asum întreaga răspundere pentru această înfrîngere”, a declarat acesta după aflarea rezultatelor.

Acum cinci ani, cînd tema campaniei sale a fost axată pe identitatea naţională, Sarkozy a reuşit să atragă voturile electoratului Frontului Naţional, învingîndu-l în primul tur pe Jean-Marie Le Pen, care a obţinut 10,44% din sufragii, şi în turul doi, pe Ségoléne Royal, cu 53,06%. De atunci, Marine Le Pen a reformat FN, iar criza i-a făcut pe alegătorii dezorientaţi din cauza şomajului şi a precarităţii să se orienteze spre extrema dreaptă. Scorul ridicat obţinut de Marine Le Pen la 22 aprilie (17,9%) era un avertisment. În cursa dezlănţuită pentru realegerea sa, Nicolas Sarkozy şi-a radicalizat şi mai mult campania, bombardîndu-şi adversarul cu concepte – naţiune, frontiere, imigraţie – împrumutate de la FN, fără a merge pînă într-acolo încît să promită aplicarea unor măsuri simbolice preconizate de Marine Le Pen.

În 2007, campionul Uniunii pentru o Mişcare Populară (UMP) era un candidat care reprezenta speranţa unei “rupturi”; în 2012, el este un preşedinte la sfîrşit de mandat cu un bilanţ plin de contraste şi al cărui efort de reformare a fost afectat de o criză economică şi financiară cu consecinţe sociale fatale. În zadar a vorbit în campanie despre riscul ca Franţa să o ia în aceeaşi direcţie ca Grecia sau Spania, el nu a reuşit să-i convingă pe francezi. Cu acelaşi eşec s-au confruntat şi José Luis Zapatero şi Georges Papandréou sau irlandezul Brian Cowen şi portughezul José Socrates. Astfel, el a devenit al unsprezecelea şef de stat sau de guvern european alungat de la putere de criză. În 2007, majoritatea francezilor vedeau în el un om cu o energie ieşită din comun, extrem de tenace şi tranşant. După un mandat de cinci ani, şi-au dat seama că este un “hiperpreşedinte” a cărui hiperactivitate continuă a dus la un mod dezordonat de acţiune şi în final s-au săturat de stilul agresiv al acestuia, mărind rîndurile celor “decepţionaţi de sarkozysm”.

Acestui mod împrăştiat de acţiune, François Hollande i-a opus constanţa, perseverenţa şi asiduitatea. Primul său atu, care l-a menţinut în fruntea sondajelor pe toată durata campaniei, este că a ştiut să facă dovada unei atitutini ponderate pe măsură ce Sarkozy devenea mai frenetic. Hollande nu i-a făcut pe francezi să viseze, mulţi se declarau resemnaţi, dar a reuşit să-i facă să accepte ideea că era un “preşedinte normal”, care reprezenta “schimbarea” de care aveau nevoie.

Această consacrare el o datorează în mare măsură şi modului exemplar în care a condus Partidul Socialist, al cărui prim secretar a fost timp de unsprezece ani (1997-2008).

Deşi îi sperie pe conservatori, care se tem de o revenire a “roşiilor”, stînga din 2012 nu mai este deloc ceea ce reprezenta, în 1981, François Mitterrand. François Hollande, dînd dovadă de realism, s-a angajat să echilibreze finanţele publice pînă în 2017. Un efort pe care îl cifrează la 90 de miliarde de euro. Alegerile legislative din 10 şi 17 iunie vor determina marja politică de care va dispune pentru a pune în aplicare cele “60 de angajamente pentru Franţa”.