Un populism de stînga poate cîştiga sprijin în masă în actuala criză

The Guardian

Cursa prezidenţială din Franţa a fost transformată de ascensiunea fulminantă a lui Jean-Luc Mélenchon, fost ministru socialist şi candidat al Frontului de Stînga, care a ajuns de la 6% la 15% în cîteva luni, devenind “al treilea om” în scrutin. A realizat aceasta printr-o campanie populistă “fără ruşine”, ţintind alegătorii din clasa muncitoare marginalizată, o pradă a Frontului Naţional, inspirînd tineri şi absenteişti şi folosind acel gen de limbaj de stradă străin cercurilor establishment-ului politic pe care l-a abandonat.

Rezultatul a fost de “senzaţie”. Luna trecută, Mélenchon a făcut apel la o “insurecţie civică”, în faţa a 100.000 de susţinători din Place de la Bastille din Paris. Sprijinit de comunişti, a raliat aproape întreaga stîngă fracţionată în spatele său, cerînd un plafon la veniturile de peste 360.000 de euro pe an, desfiinţarea NATO, controlul băncilor, retragerea din Afganistan, un referendum privind Tratatul UE, “nesupunere” europeană şi dreptul lucrătorilor de a prelua fabricile ameninţate cu închiderea.

A atacat-o direct pe “hărţuitoarea” musulmanilor, Marine Le Pen, pe care a denunţat-o ca “fiara murdară ce scuipă ură” – şi a depăşit-o în sondajele de opinie, spulberînd ameninţarea prezenţei ei în al doilea tur de scrutin, aşa cum s-a întîmplat cu tatăl ei în 2002. Mai grăitor, succesul lui Mélenchon i-a determinat pe cei doi candidaţi principali să adopte o retorică mai radicală privind economia: taxa de 75% pentru cei care cîştigă peste un milion de euro pe an a lui Hollande a fost un răspuns direct la fenomenul Mélenchon, în timp ce chiar şi Sarkozy cere acum ca bogaţii să plătească mai mult şi se joacă cu ceva neascultare faţă de UE.

O campanie naţională franceză, care implică milioane de persoane, nu se compară cu rezultatul alegerilor parţiale de săptămîna trecută, din Bradford West, cînd George Galloway a obţinut o cotă mai mare de voturi decît în oricare alte alegeri parţiale din 1945 încoace şi mai multe voturi decît toate celelalte partide la un loc. Cu toate acestea, unele comparaţii sînt izbitoare.

În ambele cazuri, un fost parlamentar bine cunoscut din principalul partid de centru-stînga a folosit un populism radical carismatic de stînga pentru a mobiliza alegătorii înstrăinaţi, de la capătul tăios al austerităţii, împotriva unei elite politice care nu a reuşit să-i scoată din marasm timp de decenii.

Aşa cum este cazul cu Mélenchon, mass-media metropolitane îl detestă pe Galloway atît de mult, încît nu au relatat despre valul tot mai mare de sprijin pentru partidul său “Respect” în timpul campaniei şi au fost incapabile să explice succesul lui altfel decît prin personalitatea şi capacitatea sa de a “juca cartea musulmană”.

Este adevărat ca poziţia lui Galloway faţă de războaiele sprijinite de Occident în ocuparea lumii musulmane şi apărarea sa intransigentă a celei mai demonizate comunităţi din ţară i-au adus o anumită credibilitate într-o circumscripţie care are 37% populaţie musulmană. Apelul la retragerea din Afganistan se bucură de popularitate în ochii musulmanilor, dar este sprijinit şi de 70% din ţară.

Lovitura principală a lui Galloway în Bradford a fost însă reprezentată de reduceri, taxe de şcolarizare, şomaj, sărăcie şi declinul unui oraş neglijat şi prost administrat de toate partidele principale. Partidul său “Respect” a făcut campanie ca “Adevăratul Laburist” împotriva Noului Laburism, Galloway declarînd că vrea să “tragă Partidul Laburist într-o direcţie progresistă”. Departe de împărţirea comunităţilor pe criterii etnice sau religioase, a cîştigat majorităţi în fiecare parte din circumscripţie.

Bradford a fost un vot împotriva austerităţii şi războiului, dar şi împotriva unui establishment cu principii copiate, local şi naţional. Această alienare a fost în creştere ani de zile, dar, în contextul reducerilor şi al standardelor de viaţă comprimate şi mai mult, sînt de aşteptat mai multe astfel de victorii oricînd se iveşte ocazia.

Acest gen de alienare este comun în Europa dezindustrializată şi dereglementată şi poate fi exploatat şi de dreapta. Dreapta populistă este cel mai bine plasată pentru a exploata volatilitatea şi nesiguranţa generate de criză. Dar atît campania lui Mélenchon, cît şi a lui Galloway, sînt un memento că stînga poate stabili ritmul politic dacă este pregătită să dea o voce preocupărilor reale ale oamenilor.