Un om şi un cîine

 Multe ne-a adus iarna asta polară: ger năpraznic, zăpezi grele, troiene pe şosele, proteste disperate-n pieţe, preţuri neruşinate, dihonie, gîlceavă, ură, sărăcie-lucie, spaime, însingurare şi nefericire.

Un om şi un cîine.

Dintr-un parc bucureştean, Poliţia tocmai salvează un bătrîn îngheţat care „locuia” pe-o bancă îngheţată la -17° iar noaptea, poate mai mult, căci aşa-i cînd bate rău vîntul. Ţinea lîngă el două mici boccele de plastic cu zdrenţe. Era tot ce avea.

N-avea mănuşi şi mîinile-i erau roşii, „arse” de ger, în picioare avea adidaşi subţiri, în spate o geacă amărîtă. Era tot ce avea.

N-avea casă, n-avea familie, căci soţia-i murise, iar fiii erau duşi şi „pierduţi” în străinătate, uitînd de tată şi de ţară, desigur, şi barba bătrînului, plină de promoroacă, avea ţurţuri şi faţa dogorîtă de ger. Era tot ce avea.

N-avea fular, n-avea ceas, timpul oricum se dilată groaznic zgribulind dureros în gerul năpraznic, şi-n braţe strîngea un cîine cu blăniţă scurtă, ochii inteligenţi şi perniţa lăbuţelor crăpată de ger. Era tot ce avea.

Un om şi un cîine.

Un simbol al decăderii contemporane a unei omeniri în derivă, pentru care nu omul contează, ci banul, doar Banul. Măria sa BANUL!

Un coşmar pentru fiecare, căci cine ştie exact ce-l aşteaptă la bătrîneţe? Chiar, cine îţi poate garanta?

Un eşec ruşinos al unei civilizaţii umane care se-mpăunează etalînd cuvinte mari: Ştiinţă – Conştiinţă – Politică – Adevăr – Dreptate – Libertate – Încredere – Responsabilitate – Umanism etc., etc. Unde-i acoperirea de concept?

Un om şi un cîine.

Cum se poate dormi liniştit noaptea cînd ştii că lîngă tine, într-un parc, un om trage să moară de ger şi de foame, de tristeţe şi de singurătate, în 2012 Anno Domini? Oameni ca el se văd, din păcate, cu duiumul şi-n marile metropole ale lumii civilizate.

Unde-i civilizaţia?

Unde-i simţirea şi credinţa creştină?

Unde-i responsabilitatea?

Unde-i bunul simţ?

Un om şi un cîine. Salvat de poliţistul pentru care avem toată stima, bătrînul e dus într-un adăpost, la căldură, face baie, îşi spală hainele, îşi domesticeşte barba rasputiniană şi cu glas egal, fără să se plîngă, dă interviu unui reporter norocos.

Cerşetorul îngheţat locuieşte de 17 ani pe stradă, vara-iarna-primăvara-toamna, uitat de copii, de primari şi de noroc şi se dovedeşte a fi, stupoare, un ex-campion balcanic! Deci, aşa ne cinstim noi valorile care au făcut ori fac ceva pentru ţară?!

Căţelul îngheţat a fost şi el salvat, hrănit, îmbăiat, periat, dus la doctor, deparazitat, vaccinat şi „adoptat” de poliţiştii cei buni. Bătrînul află şi pe moment se bucură o clipă, apoi, imediat, două lacrimi mari, calde, îi izvorăsc din ochii albaştri, se frămîntă, se jenează şi-apoi izbucneşte ferm: „Nu-l dau! E tot ce am pe lumea asta!” … Era tot ce avea.

„Nici pentru bani, dacă te plătesc bine?” – întreabă reporterul, vădit emoţionat.

„Nici!”.

… Doamne, cît de bogat este omul acesta atît de sărac, care are iubirea unui cîine!” – mi-am zis, oripilată, cînd mi-am dat seama că, de fapt, în lumea asta mare şi avută, plină de ură, răzbunare, invidie, nedreptate şi gînduri de lapidare savantă, plină de însingurare şi indiferenţă cumplită, unii n-au nici măcar asta.

Stela-Maria IVANEŞ