Un ochi plânge, un ochi râde!

 RADU VIDA

Ţevi.

De toate felurile, dimensiunile şi culorile. Pentru un milion de nevoi pe te miri unde. Tehnologii avansate. Mii de locuri de muncă. Acoperirea nevoilor interne şi excedent pentru export. Descrierea se potriveşte multor întreprinderi industriale de la noi, de atunci, când credeam că putem prin noi înşine. Şi, totodată, şi pentru alţii. „Republica” era o unitate de elită. Am vizitat-o. Şi, credeţi-mă pe cuvânt: istoria nu se va repeta. Sau, în orice caz, nu în viitorul apropiat. Iar în cel depărtat… Poate că nici nu va fi nevoie.

Chiar dacă mi se va lipi de fizic eticheta de „nostalgic”, nu mă pot abţine să spun că Întreprinderea Republica era un model de cum se face industrie performantă.  Nu amestecaţi politicul în ciorbă. Şi în comunism, şi în capitalism asemenea entitate ar trebui să funcţioneze. Bine! Dacă nu se întâmplă aşa, se datorează faptului că am fost trădaţi, jefuiţi şi minţiţi. Păcăliţi, cu alte cuvinte, de către cei care au exerciţiul concurenţei, prădaţi de cozile de topor vândute altor interese şi persuadaţi cum că nu avem nevoie de mastodonţi. Ci de întreprinderi mici şi mijlocii. Cum până la „mijlociu”, trebuie să treci prin „mic”, facem crâşme, covrigării şi shaormării cu… pizza. Şi nu ne mirăm când fondurile europene – atâtea câte or fi – se canalizează înspre afaceri neprofitabile şi se pierd, risipindu-se, în industrii dintre cele mai neperformante. Pentru Republica, însă, plâng sutele şi sutele de oameni care au dat acestui brand un nume. Şi renume.

Unii au vrut să dărâme. Tot. Dacă n-au reuşit, e pentru că zona a fost declarată monument istoric de categoria A. Asta înseamnă că nu se poate. Salvarea a venit de la gândul cel bun a edililor Capitalei. Care vor să transforme clădirile pustiite de vântul neputinţei şi inactivităţii. Fostele hale, aşadar, vor fi transformate în săli de spectacole, bazine de înot şi terenuri de tenis.

Decât nimic…

Amenajarea hectarelor de teren, ridicarea de hale moderne, dotarea lor cu utilaje a însemnat efort. Realmente, efort! Şi nu comunismul sau anume persoană a plătit din buzunar aceste realizări, apreciate, la vremea lor, de către întreaga Europă. Ci noi. Toţi. Banii – mulţi! – investiţi aici, pentru ca încă o componentă a unei industrii puternice să prindă viaţă, au fost luaţi de la gura părinţilor noştri şi părinţilor lor. O parte din efortul depus s-a întors sub formă de locuri de muncă, producţie exportată şi faimă.

Acum, noul proiect de reabilitare a halelor are nevoie de bani. Arhitectura promisă e una grandioasă. Modernă. Dintre cele mai adecvate pentru activităţi de loisir. Nu există bani. Nici investitori români. Dar s-a apelat la fonduri europene. Care vin. Da, numa’ncet!, vorba ardeleanului. Sigur nu vor mai produce atâta bănet! Nici atâta faimă. Şi nici atâtea locuri de muncă. Dar măcar vom avea satisfacţia că n-am răbdat de foame pe degeaba. Poate că ne vom putea relaxa, în loc să muncim acolo; poate că ne vom bucura de vreun şpriţ, în loc să „depăşim sarcinile de plan”; poate nu vom mai lucra duminicile şi nu vom face „cincinale în patru ani şi jumătate”, dar ne vom putea bucura de zile senine prin artă, cultură, sport. Dar sigur, ne vor rămâne gravate în memorie şi una şi alta din fazele prin care a trecut vestita Întreprindere Republica. Asta şi pentru că, în folclor, se spune că viaţa se compune din zilele pe care le ţii minte, nu din zilele care au trecut.

Pe degeaba, completăm noi.