Un gram de normalitate

RADU VIDA

Am fost surprins, întrebînd pe cineva din Germania cine este ministrul apărării, să constat că omul nu ştie. (Trebuie spus că era vorba despre un om neinteresat de viaţa politică.) „Ei cu ale lor, noi cu ale noastre” – a venit comentariul, la semnul exclamării, întipărit pe faţa mea.

Cu toate că situaţiile nu se repetă şi nu se condiţionează, două evenimente de la noi mă fac să cred că, iată, balanţa înclină spre sinele alegătorului. Ar mai trebui ca şi din partea politicienilor să avem un răspuns ca în celelalte democraţii pe care le admirăm: să facă, în anonimat, tot ceea ce se poate pentru propăşirea patriei şi a semenilor. Asta s-ar numi, pe bune, o societate normală. În care fiecare îşi vede de treaba lui.

Revenim:
Am umblat mult zilele acestea. Şi am „colindat” tot felul de medii sociale. (Asta e viaţa ziaristului înainte de Sărbători!) Evenimentele politice, locale şi naţionale erau în plină desfăşurare. Şi, după obicei, ar fi trebuit să se discute despre ele. Fiecare cu părerea lui, chiar dacă greşită.

Nimic!
Da’ chiar nimic! În Cluj, concetăţenii vorbeau despre spectacolul de la noua Sală a sporturilor. Erau aşteptaţi Grigore Leşe şi Marcel Pavel. Nu-i sondaj; nici cercetare cu pretenţii sociologice. Ci, pur si simplu, constatare. Şi din această cauză folosesc şi subliniez un cuvînt: majoritatea! Cei mai mulţi, adică, dintre clujeni, cu alte cuvinte, se preocupau de treburile lor. Şi… de concert. Cei care nu aveau bani pentru bilete îşi exprimau părerea de rău, iar cei care au făcut rezervări din timp, îşi manifestau nerăbdarea. Iar spectacolul „Nu-i lumină nicăieri” s-a dovedit a fi mai luminos decît prevestitul întuneric. Fabulos! Şi membrii orchestrei Fidelia, şi interpreţii, ca să nu mai vorbesc de prestaţia artistică a invitaţilor speciali: Leşe şi Pavel. (Ultimul a ţucat o mînă de foarte… VIP din public, dar asta nu înseamnă că oamenii s-au gîndit la autorităţi şi nemerniciile lor. Şi nici nu s-a simţit scandalul din spatele scenei. Refuzul unora şi participarea altora n-a adus atingere actului artistic. Aşa că…).

Spectacolul de cea mai bună calitate a acoperit şi evenimentele legate de investirea noului preşedinte la Cotroceni, Klaus Werner Iohannis. „Vocea României” a acoperit zgomotul politic şi rumoarea administraţiei centrale. Oamenii s-au uitat, în direct, s-au uitat şi la reluare, au accesat şi Internetul… Şi, cum spuneam, au „uitat” pur şi simplu de plecarea Marinarului şi instalarea Neamţului. N-o spun numai ratingurile, n-o spun doar sondajele… Oamenii – repet: majoritatea dintre ei – au preferat să asculte nesfîrşita tînguire ritmată a muzichiei din Maramu’ (Maria Hojda şi fraţii ei); naiul fermecat a lui Gheorghe Zamfir şi amintirea din glasul Mariei Tănase (în reinterpretarea Andei Dumitriu). Nici nu mai contează că n-a cîştigat pornirea autohtonă şi că „cei de acasă” au preferat „The Phantom of the Opera” (cu Tiberiu Albu şi Irina Bainanţ). Rock-ul străin vs Aleanul din muzica noastră, autohtonă!

Nu faceţi asemănări cu viaţa politică! Chiar dacă vă dă ghes, nu cădeţi în greşeala de a-i pomeni pe ei, politicienii! Pentru că, în zilele premergătoare Sărbătorilor, asta s-a întîmplat: cultura a fost mai importantă decît gîlceava. Frumosul a ucis urîtul (chiar dacă, după spusa unui contemporan, e posibilă şi existenţa unui frumos al urîtului. A politicului, completăm noi.)

Normalitatea… să ne calificăm ca buni cunoscători ai celor pe care-i delegăm să vadă de treburile ţării… Iar noi, să ne vedem de ale noastre. Acesta ar fi secretul? Nu am aroganţa de a spune: da! Ştiu însă că, pentru normalitate, trebuie să fim mai învăţaţi şi mai bucuroşi cînd adevărata cultură ne umple sufletele.
Alte păreri?