Un alt paradox al dezordinii globale: avansul democraţiei şi eşecul democraţiilor

Financial Times

Povestea din 2011 a fost avansul democraţiei şi eşecul democraţiilor. În lumea arabă, tiranii au căzut în urma trezirii politice a regiunii. În ţările bogate, liderii aleşi au fost “îngheţaţi” în criză. Acesta este un alt paradox al noii tulburări globale.

Predicţii anterioare spuneau că vestea cea bună în acest an va veni din strada arabă, în timp ce vestea proastă ar vedea datoria Greciei transformată într-o ameninţare existenţială pentru jumătate de secol de integrare europeană.

Tirania, despre care mulţi au presupus că este starea naturală în Orientul Mijlociu, se prăbuşeşte. Revoltele de succes din Tunisia, Egipt şi Libia i-au derutat pe realiştii politicii externe. Cu puţin ajutor de la demografie, dorinţa viscerală de libertate individuală şi demnitate umană a răsturnat regimuri odată de neînvins. În pofida violenţei rezistenţei sale, Bashar al-Assad va fi probabil următorul care va cădea. Liderii autocraţi de pretutindeni sînt acum obligaţi să se uite cu îngrijorare peste umăr.

Viaţa reală i-a dezamăgit pe cei care şi-au imaginat că tinerii protestatari din Piaţa Tahrir din Cairo ar putea construi peste noapte o democraţie liberală strălucitoare. Unii se lamentează deja de cît de repede s-a transformat primăvara în iarnă. Armata egipteană ezită să predea puterea iar alegătorii i-au preferat pe conservatorii musulmani liberalilor.

Drumul spre democraţie va fi inegal. Americanilor şi europenilor nu le vor plăcea unele dintre alegerile făcute de nou-emancipaţii cetăţeni. Dar Occidentul se agaţă încă de propriile standarde duble, aplaudînd revoltele din Maghreb, în timp ce speră ca autocraţii să rămînă în Arabia Saudită şi Golf.

Istoria este de partea pluralismului politic. Factorii de decizie şi comentatorii au proclamat odată că puterile emergente ale lumii oferă o nouă paradigmă – capitalismul va prospera alături de o politică autoritară. Impulsul spre schimbare ajunge însă dincolo de lumea arabă. Liderii chinezi sînt vizibil îngrijoraţi, teama lor de tulburările sociale şi politice a fost accentuată de imaginile din piaţa Tahrir şi de o economie mondială încetinită.

Cu cît este mai strident limbajul Teheranului, cu atît mai evident este faptul că regimul iranian se simte deosebit de vulnerabil. Căderea lui Assad îi va lipsi pe mollahi de aliatul strategic cel mai vital. Revoluţionarii verzi se vor putea întoarce în stradă.

Ceva fundamental s-a schimbat şi în dinamica politică a Rusiei. Ambiţiile ţariste ale lui Vladimir Putin au fost întotdeauna o dovadă de “hubris” (aroganţă). Acum, invită la “nemesis” (răzbunare).

Alegerile nu fac democraţii. Nou-eliberaţii cetăţeni din lumea arabă se confruntă cu sarcina construirii instituţiilor pentru a consolida statul de drept. Europei şi SUA li se cere să aibă răbdare, să ajute şi să accepte că există şi alte modele de pluralism politic.

Occidentul s-ar simţi mult mai confortabil dacă noii lideri ar îmbina conservatorismul social cu instituţiile politice seculare. Turcia nu este un model rău. Indonezia poate oferi, de asemenea, unele lecţii utile în modul în care democraţia poate fi “căsătorită” cu Islamul. Punctul important este că alegerea le aparţine arabilor. Marea greşeală a Occidentului ar fi să definească islamul politic ca pe un duşman.

Europenii şi americanii nu sînt însă deloc în poziţia de a da lecţii. Propriile lor sisteme politice sînt tensionate pînă în punctul de rupere din cauza adversităţii economice şi echilibrului schimbat al puterii globale.

Criza care devorează moneda unică europeană prezintă acum perspectiva atragerii continentului în depresie. S-a pierdut socoteala summiturilor organizate pentru a salva euro. Europenii au transformat ezitarea într-o formă de artă.

Politicienii continentului au fost cuprinşi de descurajare. Conducînd speriaţi de electoratul lor, liderii nu s-au mai identificat cu interesele comune. Firul care leagă Atlanticul este dezamăgirea populară faţă de establishmentul politic. Fie că este vorba de frica de pe pieţele de obligaţiuni sau concurenţa din partea economiilor emergente, guvernele sînt prinse între economia globală şi politica locală.

Unii dau vina pe sistem. Moneda unică a fost întotdeauna imperfectă; Washingtonul a fost paralizat de divizarea din Congres. Barack Obama arăta diferit odată. Un orator mare s-a dovedit un preşedinte mic.

Anul viitor, Europa se va confrunta cu perspectiva unor niveluri de trai scăzute, cu creşterea şomajului şi cu servicii publice care cheltuiesc cu zgîrcenie. Beneficiarii probabili vor fi populiştii de dreapta şi de stînga. Un înalt politician a afirmat că forţele organizatoare din politica democratică ar putea fi în curînd teama şi xenofobia. Europenii ştiu bine ce forţe ale întunericului pot fi eliberate de crizele economice.

Nu este bine să dai vina pe democraţie. Aşa cum spunea Winston Churcill, democraţia este un sistem politic prost, însă cel mai bun dintre cele pe care omenirea le-a inventat pînă acum. Dacă există un punct luminos în marea de întuneric atunci este acela că autocraţii de pretutindeni au chiar mai multe lucruri de care să se teamă cu începere din 2012.