UDMR este tot mai agresivă

Ilie Călian

Congresul de sîmbătă al UDMR este important nu atît pentru că a întrunit cel mai mare număr de participanţi sau pentru că a creat o organizaţie de femei, cum au, de multă vreme, unele partide politice din România, ci pentru că a fost şi cel mai categoric asalt împotriva prin-cipiilor fundamentale ale Constituţiei României, în special împotriva noţiunii de stat naţional şi a consecinţelor care decurg de aici. Reprezentanţii UDMR şi-au radicalizat discursul (şi acţiunea politică) în direcţia autonomiei totale a minorităţii maghiare din România – ce-ea ce echivalează, pînă la urmă, cu respingerea şi a noţiunii de stat unitar, chiar dacă, verbal, n-au contestat-o. În realitate, în spatele tuturor demersurilor partidelor maghiare din România pare să se ascundă acel “Nem, nem, soha!”: Nu, nu, niciodată nu vom recunoaşte Tratatul de pace de la Trianon (tratat caduc, de fapt, de vreme ce a fost înlocuit de tratatele de pace de după al doilea război mondial şi de Declaraţia de la Helsinki, care le consfinţeşte).

De cîţiva ani – iar acum programatic – UDMR vorbeşte despre considerarea minorităţii maghiare din România ca naţiune constitutivă de stat. Nu o să intru în delicata chestiune a definirii naţiunii în secolul XXI, în care se acceptă în primul rînd ideea de naţiune civică şi mai puţin etnică, de comunitate ai cărei membri împărtăşesc valori comune şi doresc să îşi construiască viitorul în comun. Adică, ceea ce atît de plastic exprima filosoful francez Ernest Renan în secolul trecut: o naţiune este “un plebiscit zilnic”, care îşi reconstruieşte mereu o identitate activă, dincolo de trecutul său. Aşa înţelegînd naţiunea modernă, adică depăşind apartenenţa etnică şi rasială, demersurile maghiarismului ne apar ca retrograde.

Pe de altă parte, pretenţia ca maghiarimea ardeleană să fie considerată naţiune constitutivă de facto a statului român este ridicolă. Nu pentru că ar fi o altă componentă etnică, ci pentru simplul motiv că în momentul constituirii efective (ca act politic, prin voinţa majorităţii locuitorilor) a statului national român în 1918, minoritatea maghiară din Transilvania s-a opus acestui act – spre deosebire de celelalte minori-tăţi naţionale consultate – şi a continuat să-şi caute o altă identita-te. Desigur, nu se punea problema autodesfiinţării sale ca etnie sau a deznaţionalizării ei forţate, ci aceea de a împărtăşi aceleaşi idealuri statale cu ale majorităţii.

Există încă o problemă. Dacă maghiarimea extremistă doreşte re-nunţarea la atributul “naţional”, nu poate să-1 înlocuiască cu acela de “multinaţional”, cel puţin din cauza ponderii pe care o au, în totalul populaţiei, minorităţile etnice. România ar putea, în schimb, să adopte sistemul francez, care ignoră total criteriul etnic în favoarea celui cetăţenesc. În acest caz, însă, nicio minoritate etnică n-ar avea vreun drept în faţa statului. De altfel, după cum se ştie, Actul final de la Helsinki a înlăturat noţiunea de drepturi colective ale minorităţilor, preferînd respectarea drepturilor fundamentale ale omului, ca ghid al societăţilor şi statelor democratice.

Şi încă ceva. De mai mulţi ani, diferite guverne ale Ungariei se declară reprezentantele naţiunii maghiare ca structură pur etnică, aşadar, suprapunîndu-se peste relaţiile altor state cu cetăţenii lor. Mai mult, acordarea cetăţeniei ungare, cu drept de vot în Ungaria, a condus la o situaţie stranie: în ţări precum România, Ucraina, Slovacia, Serbia, Croaţia, Slovenia, Austria, există un număr de persoane care sînt participante simultan la decizii politice din două state, care pot să aibă – şi adesea chiar au – interese divergente, dacă nu chiar adverse. Cum poate o persoană să fie loială simultan ambelor state?! (Că şi România a practicat o asemenea aberaţie, în raport cu cetăţeni de origine etnică română din Republica Moldova este adevărat – şi tot atît de aberant!)

Nu voi continua “teoretizările” despre pretenţiile celor care îşi încep ziua cu o linguriţă de Trianon. Trebuie observat că şi UDMR, ca şi celelalte partide şi organizaţii maghiare extremiste, se opun cu furie regionalizării – un proces în care vedeau posibilă realizarea autonomiei teritoriale, administrative şi politice a minorităţii maghiare, re-alizarea unor enclave de tip feudal, pentru noii grofi: politicienii. Că liderii USL,Victor Ponta şi Crin Antonescu, prezenţi la Congresul UDMR, au încercat să mai tempereze avîntul iredentist al UDMR – asta e bine în principiu, este util conjunctural şi, pînă la urmă, este folositor minorităţii maghiare, dincolo de şi peste capetele înfierbîntate ale şovinilor din partidele care îi reprezintă oficial. Şi nu mă îndoiesc că, după politica efectiv catastrofală a lui Băsescu în relaţiile cu Ungaria şi grupările iredentist-revanşiste, noua conducere a României va găsi şi tonul potrivit, şi mijloacele pentru a repune relaţiile dintre România şi Ungaria şi dintre naţiunea română şi minoritatea ma-ghiară pe făgaşele normale.