Turneul de adio al lui Hillary Clinton

Las Provincias

Vizita pe care a făcut-o recent secretarul de stat al SUA, Hillary Clinton, în Israel, a avut aspectul de sfîrşit de misiune şi nu doar în această ţară din Orientul Mijlociu: ea a străbătut trei continente, iar vizita sa prin numeroase capitale a fost înţeleasă ca un adio. Între altele, pentru că a dat de înţeles că îşi va abandona funcţia după încheierea mandatului preşedintelui Barack Obama. Ceea ce nu înseamnă că nu îşi va exercita funcţia pînă în ultimul moment. Cazul Israelului, unde ea nu a mai pus piciorul de aproape doi ani, este semnificativ, pentru că Obama nu a mai fost de patru ani în această ţară, nici măcar cînd s-a aflat în vecinul Egipt, în 2009.

Pe de altă parte este aşteptat aici adversarul său republican, Mitt Romney, care, pentru a da o idee despre viziunea sa privind Israelul şi conflictul din Orientul Mijlociu, a spus că el (şi guvernul său) “va face exact opusul lui Obama”.

În acest climat de răceală israeliano-americană şi de virtuală renunţare a Washigntonului de a reactiva oficialul încă viu “proces de pace”, Hillary Clinton nu putea decît să urmeze protocolul şi să rişte puţin.

Prin urmare, Hillary a fost nevoită să audă, la dineul alături de premierul Netanyahu, plîngerile obişnuite chiar şi corect exprimate, avînd totuşi şi o scurtă conversaţie cu omologul ei, Avigdor Lieberman, şi o discuţie mai dezinhibată cu preşedintele Peres, care a jucat un rol mai deschis şi mai constructiv, fără să intre însă, mai mult decît trebuia, în probleme de fond. Hillary s-a văzut foarte scurt şi cu premierul palestinian, Salam Fayyad, un om foarte stimat şi sprijinit de Washington, alături de care a apărut, strictul necesar, în faţa presei, după care a plecat…

Rezultatul confruntării prezidenţiale din SUA preocupă cu adevărat Israelul: dacă Obama este reales, guvernul israelian se va trezi cu un preşedinte american fără inhibiţii, care nu mai poate aspira la un alt mandat, şi care va face presiuni puternice pentru a aborda fără pudoare “chestiunea palestiniană”. În acest context, Clinton nu putea face nicio recomandare; contrar celor făcute la Cairo, unde a avut tot felul de sfaturi pentru militari şi Fraţii Musulmani, implicîndu-se în treburi interne. La Tel Aviv, s-a rezumat la oficiul său diplomatic, servind generalităţi presei după întîlnirea sa cu preşedintele şi cu premierul israelian.

Chestiunea centrală privind programul nuclear iranian a fost lăsată deoparte de şefa diplomaţiei americane. În septembrie, la Adunarea generală a ONU, Palestina va cere statutul de stat (nu cu drepturi depline, ceea ce necesită un da prealabil al Consiliului de Securitate, pe care îl împiedică un veto american) şi pe care îl va obţine cu o majoritate amplă…

Washingtonul, care nu se poate opune prin veto Adunării, i-a indicat lui Netanyahu că cel mai bun lucru pentru a evita acest lucru este să facă suficiente concesii pentru ca palestinienii să nu înainteze cererea. Partea esenţială, precum discuţiile cu ministrul apărării, Ehud Barak şi cu premierul Netanyahu, nu s-a scurs în presă, ci doar recomandarea făcută de SUA guvernului israelian: “Fayyad şi Mahmud Abbas sînt cei mai buni parteneri pe care Israelul îi poate găsi… nu este clar cine va veni după ei”.