Tudor Jarda – omul care l-a luat de gît pe Nicolae Ceauşescu

În aceste zile se desfăşoară la Cluj-Napoca o serie de manifestări culturale dedicate compozitorului, dirijorului şi profesorului Tudor Jarda, la împlinirea a 90 de ani de la naşterea acestuia. Peste 600 de artişti şi oameni de cultură din întreaga ţară sînt implicaţi în activităţi de anvergură, dedicate marelui clujean, plecat dintre noi în anul 2007. Ca dovadă că spiritul său vieţuieşte în memoria numeroşilor săi foşti studenţi sau colegi de la Academia de Muzică “Gheorghe Dima”, cei care l-au omagiat sîmbătă, 6 octombrie, în cadrul simpozionului desfăşurat în sala de concerte a Academiei de Muzică “Gheorghe Dima”, au făcut-o într-o notă de umor, aşa cum şi-a petrecut viaţa Tudor Jarda şi cum şi-ar fi dorit acesta, în mod sigur, să fie pomenit după trecerea sa în eternitate.

 “Ăia din Occident au ce mînca, nu ca la noi…”

Pavel Jarda, fiul compozitorului, reprezintă exemplul tipic al zicalei despre trunchi şi aşchie. A moştenit verticalitatea morală a tatălui şi, neputînd suporta comunismul, a rămas în Elveţia în urmă cu mai bine de treizeci de ani, cu ocazia turneului unei formaţii clujene de muzică populară, condusă de muzicologul Zamfir Dejeu. „Am abordat artele plastice pentru simplul motiv că, vorba lui Brâncuşi, la umbra marilor arbori, cum a fost Tudor Jarda, nu creşte nimic”, îşi începe acesta mărturisirea. Şi mai continuă sculptorul: „Cît despre atît de mult trîmbiţata apartenenţă a sa la Partidul Comunist, aceasta e mai mult legendă. E drept că a făcut parte din juriile Cîntării României şi a scris piese corale cu iz patriotic, dar el a preamărit acolo în special pe Măria Sa, poporul român, căruia i-a fost fidel toată viaţa. A fost un patriot adevărat, de aceea s-a şi oferit să meargă la Tîrgu-Mureş ca să-i înveţe carte pe românii de acolo. A locuit într-o locuinţă insalubră, cu un calorifer care curgea tot timpul în perioada iernii, chiar dacă familiei noastre i-a fost confiscată, de către comunişti, o vilă din oraş”. Povesteşte, amuzat, cum l-a trimis Securitatea pe tatăl său în Elveţia, ca să-l convingă să se întoarcă în ţară: „A stat la mine cît a avut viză, a mîncat o mulţime de fructe exotice, a băut cafea la restaurant, unde citea şi ziarele. <Mă, aşa a fost şi la noi, pe vremuri>, zicea el. Iar la sfîrşitul şederii sale, cînd să plece către casă, mi-a spus că ar şti el ce să le spună autorităţilor, mai ales motivul pentru care ne pleacă din ţară copiii, dar i-e frică să nu-l aresteze. Pe atunci ocupa funcţia de director al Operei Române din Cluj, post neremunerat, şi pe cea de profesor la Conservator. Îşi depusese demisia de nenumărate ori de la operă şi abia după acest episod a reuşit să scape de corvoadă, într-o perioadă în care realismul socialist luase un mare avînt, influenţînd repertoriile şi întreaga viaţă artistică a vremii. <Bine a făcut c-o rămas fiu-meu în Occident, ăia au ce mînca acolo, nu ca la noi>, le spunea celor care mă acuzau că mi-am trădat patria…” Un episod hazliu este cel referitor la momentul cînd, în jurul anului 1950 – deja se făcea puşcărie politică la scară naţională! – l-a luat pur şi simplu de gît pe Nicolae Ceauşescu, pe atunci mare activist de partid. L-a întrebat, direct: <Tu cine eşti şi ce cauţi aici?> Ceauşescu a bîiguit, încurcat de impetuozitatea compozitorului, că a venit să vadă şi el ce se întîmplă… Tata nu s-a lăsat pînă ce Nicolae Ceauşescu nu şi-a notat într-un carneţel, sîrguincios ca un elev, tot ce i-a dictat el despre măsurile urgente ce trebuie luate în cultură. A tremurat după aceea, dar Ceauşescu nu s-a supărat, ba mai mult, i-a păstrat lui Tudor Jarda o vie admiraţie…”

„N-am mai fost bătrîn…”

Profesorul Adrian Pop a fost cel care a deschis seria evocărilor referitoare la personalitatea lui Tudor Jarda. Printre altele, după ce a evidenţiat valoarea creaţiei regretatului compozitor, a ţinut să se refere la modul ironic de a fi al maestrului, cînd venea vorba de titlul de doctor: „Spunea mereu: în Conservatorul ăsta, unde te întorci, dai numai de doctori, ca-n policlinică”. Însă, cînd i-am cerut să accepte titlul de Doctor Honoris Causa al instituţiei noastre, a fost extrem de emoţionat de cinstirea academică pe care i-am acordat-o… Iar cînd l-am îmbrăcat în togă, aşa cum e regula în aceste situaţii, nu s-a putut răbda să nu murmure: „No, m-aţi îmbrăcat şi pe mine ca pe-un popă…” Atunci i-am zis şi eu: Bine aţi venit în policlinica noastră, maestre Jarda!” Amintirile despre diverse momente din viaţa artistului au continuat, iar Octavian Lazăr Cosma, reprezentantul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, clujean stabilit la Bucureşti şi fost student al său, l-a caracterizat pe acesta ca fiind „predispus la umor, ironie, care-ţi dădea măsura personalităţii sale extrem de proteice, dotată, legată de glia în care s-a născut, un purtător de folclor acumulat în perioada cînd s-a aflat în preajma ţăranilor bistriţeni, moştenind de la ei pînă şi umorul”. La rîndul său, profesorul Bujor Dânşoreanu, fost colaborator al lui Jarda la Tîrgu-Mureş, a povestit pe larg cum a ajuns alături de profesor în acea unitate de învăţămînt, dar şi cîteva întîmplări amuzante în care magistrul a deţinut rolul principal. Spre deliciul celor prezenţi în sală le-a reamintit că fiecare aniversare era numită de către maestru „centenar”, totul pornind de la o întîmplare de un haz nebun. Astfel, la manifestările prilejuite de centenarul lui George Coşbuc din 16 septembrie 1966, din judeţul Bistriţa-Năsăud, un miliţian, văzînd maşinile participanţilor, parcate în devălmăşie, a comentat cu substrat: „Lasă că la centenarul de anul viitor se schimbă treaba şi se termină cu debandada…” De atunci, cînd pomenea de vreo aniversare, maestrul vorbea de „centenarul de 75 de ani” sau de „centenarul de 101 ani”… O altă întîmplare amuzantă cu Jarda, la care a fost martor Dânşoreanu: odată, cu prilejul unei călătorii cu trenul la Bucureşti, i-a spus să nu ia bilete la clasa I, fiindcă „acolo nu tu ţigani, nu tu oameni cumsecade, numai domni, n-ai cu cine vorbi…” O altă evocare, făcută de muzicologul Zamfir Dejeu a impresionat asistenţa: în ultima perioadă de viaţă, într-o zi, cînd Tudor Jarda se odihnea sprijinindu-se de un zid în zona Corso din centrul Clujului, Dejeu îl întreabă: „Domnule profesor, cum e bătrîneţea?” Răspunsul a venit prompt: „Nu ştiu, că n-am mai fost bătrîn…”

Sorin GRECU