Trimis al zeilor

Fiecare om este un artist căruia Divinitatea i-a încredinţat crearea propriei sale vieţi – spunea Papa Ioan Paul al II-lea. Şi cum artistul este, categoric, Trimisul zeilor* , este limpede că avem o responsabilitate uriaşă în acest tulburător demers. Demers, de altfel, greu, dificil, anevoios, nu lipsit de riscuri, piedici, greşeli, eşecuri, pe care omul serios ar trebui să le socotească provocări şi astfel să se energizeze cît spre a le învinge, depăşi, birui.

Cînd faci Filosofie – pare uşor, cînd trăieşti efectiv procesul – pare înfiorător, ştiu. Dar, cu siguranţă, nu punem în joc, adică la bătaie, tot „arsenalul nostru din dotare”. Căci, am venit pe lumea asta mai bine echipaţi decît credem, şi Ştiinţa Mare asta şi demonstrează: fiecare celulă din alcătuirea noastră are inculcat un mecanism complet de salvare. Dar noi uităm, nu ştim sau nu ne pasă! Sau facem totul să-l blocăm, căci omul are perversiunea nu numai a distrugerii, ci şi a autodistrugerii.
Uităm şi că azi folosim doar 10% din creier şi din ADN, uităm că cea mai mare parte a energiei noastre o folosim pentru tîmpenii: ură, război, invidie, bîrfă, să mutăm lucrurile dintr-un loc în altul şi să agonisim neruşinat, maladiv şi inutil bunuri materiale, mult peste nevoile noastre fundamentale. Poţi să nu te minunezi?

Uităm că omul este o fereastră prin care trebuie să privim Lumea, cum spunea Bernard Shaw. Or, ne închidem în noi, în tenebrele egoismelor noastre care ne macină viaţa şi-i fură parfumul şi culoarea. Căci, acum, în plină Epocă a comunicării, noi nu mai ştim comunica normal, frumos, omenos – ne răstim, ne răţoim, dorim răul nu doar caprei vecinului ci şi vecinului şi tot neamului său, ba chiar şi prietenului cel mai bun, adesea.
Uităm să zîmbim, fiindcă sîntem permanent bîntuiţi de demoni, dintre care Întunericimea sa Banul aduce, cum vedem, multă suferinţă, mai ales cînd e nemuncit, şterpelit, şpăgit. Nu-i vorbă, nici sărăcia lucie nu-i convenabilă, nici sănătoasă, nici de dorit.

Uităm să fim echilibraţi – asta-i problema. Nu vedeţi? O parte din omenire moare de foame, pe frumoasa noastră planetă albastră, o parte de îmbuibare, unii investesc în lupta pentru bani totul: timp – efort – sănătate – viaţă privată – scop şi pierd, nu rareori, libertatea, tinereţea şi viaţa. Alţii, dimpotrivă, aşteaptă să le plouă în gură, să cîştige la Loto sau la Casino, leneşi de trei lulele, pe bune. Unii au 160 de apartamente şi case (dl din Ploieşti), alţii n-au nici măcar o garsonieră. Unii se tem că au prea mulţi bani, alţii că n-au deloc.
Uităm să iertăm şi asta-i o mare greşeală şi nu doar din punctul de vedere al Religiei, ci şi al Ştiinţei, explicaţiile merită desigur un spaţiu special.

Uităm să iubim şi asta e, cred, cea mai mare greşeală, căci contravine flagrant alcătuirii noastre interne, aş zice fundamentale. Iubirea nu doar ne colorează mirific viaţa, dar este şi condiţia esenţială a unei vieţi sănătoase, armonioase, frumoase, longevive, fericite. Şi în fond, oare nu Fericirea este scopul suprem al fiinţei?
De fapt, ce este Fericirea? Grea întrebare şi ai putea crede că pretinde un răspuns absolut particularizat. Dar un viitor cam tot există. Sănătate – puterea de a munci – puterea de a te bucura – puterea de a iubi – puterea de a spera. Adică tot formula lui Zenon rămîne valabilă, nu? – Curgerea frumoasă a vieţii.

Aşa că, – să nu uităm – destinul nostru este o creaţie şi fiecare sîntem un artist, adică un Trimis al zeilor. Ei, asta deja obligă!
Stela-Maria Ivaneş
* Morgan