TRANSILVANIA DE NORD-EST ÎN CONTEXTUL GENERAL AL ANILOR 1944-1945

CONSECINŢELE OCUPAŢIEI SOVIETICE ASUPRA ARDEALULUI DE NORD. ÎNCURAJAREA ACŢIUNILOR SEPARATIST-SECESIONISTE ALE MAGHIARILOR
(septembrie 1944 – martie 1945)

După lovitura de stat de la 23 august 1944, majoritatea forţelor politice interne a susţinut necesitatea revenirii României la cadrul de dezvoltare democratic. Dar înţelegerile secrete dintre Marile puteri au decis altfel soarta României, incluzînd-o în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice, cu toate consecinţele care au urmat.

Prin încheierea „acordului de procentaje” între Churchill şi Stalin, în cursul vizitei la Moscova a premierului britanic (9-17 octombrie 1944), care exprima gradul de interese şi control al celor două părţi în statele Europei de Sud-Est (Ungaria, România, Iugoslavia, Bulgaria şi Grecia), România figura în oferta lui Churchill cu 90% influenţă sovietică şi numai 10 % influenţa Marii Britanii, ţara noastră a fost abandonată de occidentali şi aruncată după „Cortina de fier”.

În cadrul întîlnirii de la Ialta (februarie 1945) între Roosevelt, Churchill şi Stalin, Statele Unite şi Marea Britanie au vîndut, practic, România URSS-ului. Astfel că desprinderea de Germania, realizată prin actul de la 23 august 1944, a fost urmată imediat de începutul sovietizării României, rămasă de astă dată în orbita Kremlinului. În Proclamaţia regală din seara zilei de 23 august 1944 se afirma: „România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite. Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere. Naţiunile Unite ne-au garantat independenţa ţării şi neamestecul în trebuile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea Dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită”. Cu excepţia acestei din urmă afirmaţii, cele expuse în pasajul citat erau deziderate şi nu realităţi.
Armistiţiul nu fusese convenit, nu exista ca document de drept inernaţional, ceea ce i se oferea României era doar capitularea necondiţionată. România depune armele, punîndu-se la dispoziţia Uniunii Sovietice, aşteptînd să i se decidă soarta.

Starea de război a României cu Naţiunile Unite nu a încetat oficial decît la 12 septembrie, oferindu-le trupelor sovietice suficient răgaz ca să poată captura şi dezarma unităţi întregi de militari români, care, prin aceeaşi proclamaţie regală, precum şi prin mijloacele de comunicaţie ale armatei, primiseră ordinul să nu mai tragă, să înceteze imediat lupta împotriva trupelor sovietice, care deveniseră aliate. Aşa se face că, în cele cîteva zile, sovieticii au capturat, transformînd în prizonieri, aproximativ 140 de mii de militari români de pe teritoriul Moldovei, pe care i-au internat în lagărele ruseşti, ce se întindeau pînă în Siberia, încît mulţi dintre ei nu au mai ajuns acasă niciodată.

În acelaşi timp, militarii sovietici care ocupaseră România s-au dedat la jafuri, violuri şi alte atrocităţi asupra populaţiei civile. Faţă de toate acestea, comandamentele sovietice au venit cu argumentul că armistiţiul nu fusese semnat.
Întîrzierea cu care s-a produs semnarea armistiţiului nu a fost provocată – aşa cum se afirmă în mod curent – de URSS, pentru a permite Armatei Roşii să se comporte în România ca într-o ţară ocupată, ci de Marea Britanie, care a avut nevoie de aprobarea dominioanelor pentru modificări introduse la iniţiativa Londrei în textul armistiţiului, ceea ce nu înseamnă că URSS, sau mai exact Armata Roşie, nu a profitat de această situaţie confuză de „nici pace, nici război”.

Convenţia de armistiţiu, semnată în noaptea de 12/13 septembrie 1944, prevedea recunoaşterea anexării Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către URSS la 28 iunie 1940, despăgubiri de 300 mii de milioane de dolari, plătibili în decurs de 6 ani în mărfuri (petrol, cereale, material lemnos, vase maritime şi fluviale, maşini etc), asigurarea libertăţii de mişcare pentru trupele sovietice pe teritoriul României. Ea a fost obligată să întreţină armata sovietică de ocupaţie, peste 1 milion de soldaţi, ceea ce semnifica un efort financiar de 2 miliarde de dolari. De asemena, prin Convenţia de armistiţiu se cerea guvernului român să se angajeze în efortul de război aliat cu cel puţin 12 divizii de infanterie echipate complet.

Singurul fapt favorabil pentru România era anularea arbitrajului de la Viena şi restituirea către România a Transilvaniei sau a celei mai mari părţi a ei, eliberarea urmînd a se face prin lupta comună a forţelor armate sovietice şi române.
La 25 octombrie 1944 iau sfîrşit operaţiunile de eliberare a Transilvaniei de Nord-Est prin lupta comună a trupelor române şi sovietice.
Situaţia în zona eliberată a Transilvaniei rămîne, însă, tensionată din cauza incertitudinii viitorului acestei provincii, a instalării controlului sovietic asupra ei şi a ponderei deosebite pe care elementele maghiare au căpătat-o în structurile administrative ale Transilvaniei de Nord-Est.

Formularea din art. 19 al Convenţiei de armistiţiu privind viitorul Transilvaniei, reprezenta o presiune la adresa României: „guvernele aliate socotesc hotărîrea Arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nulă şi inexistentă şi sînt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României, sub condiţia confirmării prin Tratatul de Pace că şi guvernul sovietic este de acord ca forţele sovietice să ia parte, în acest scop, la operaţiuni militare comune cu România contra Germaniei şi Ungariei”. Deci, revenirea în întregime a regiunii la România depindea de bunăvoinţa URSS, bunăvoinţă ce putea fi cîştigată printr-un efort major de război, dar şi prin îndeplinirea tuturor ordinelor şi cererilor venite de la Moscova. Sovieticii vor condiţiona retrocedarea Transilvaniei de Nord-Est de formarea unui guvern pro-comunist la Bucureşti.

În vederea reinstalării administraţiei româneşti în Transilvania de Nord-Est, pe măsura înaintării frontului, cu excepţia unui sector de 50-100 km de linia frontului, care rămăsese sub controlul comandamentului Aliat (sovietic), potrivit Convenţiei de armistiţiu, prin Legea nr. 487, promulgată la 10 octombrie 1944, a fost constituit Comisariatul pentru administrarea Transilvaniei eliberate, ce urma să reprezinte autoritatea guvernului de la Bucureşti. Principala sarcină a Comisariatului era aceea de instalare a autorităţilor civile române numite de guvern în cele 11 judeţe din Nordul Transilvaniei. Prefecţii pentru aceste judeţe vor fi numiţi de guvernul român la 25 septembrie 1944, dar administraţia română condusă de aceştia va fi instalată numai în cîteva judeţe (Ciuc, Mureş, Odorhei şi Trei Scaune), şi va funcţiona doar o lună, din a doua jumătate a lunii octombrie pînă la 10-14 noiembrie 1944. În judeţele Sălaj şi Someş nu a funcţionat decît cîteva zile, iar în celelalte judeţe nu s-a produs nici măcar un început de instalare.
În acest timp, sovieticii au instituit, la 24 octombrie 1944, Administraţia Militară în Transilvania de Nord şi au dispus evacuarea administraţiei române din cele 6 judeţe în care fusese instalată, pe considerentul incapacităţii românilor de a stăpîni situaţia interetnică în zona respectivă.

Argumentul invocat pentru evacuarea administraţiei româneşti a fost activitate a Batalionului de voluntari „Iuliu Maniu”. În luna septembrie 1944 s-a constituit la Bucureşti un Comitet Naţional în frunte cu Ion Groşanu, Gabriel Ţepelea, Leon Boghiş, cu misiunea de înrolare a voluntarilor pentru Ardeal într-o legiune pustînd numele lui Iuliu Maniu. O formaţiune paramilitară a Legiunii, Batalionul de voluntari Braşov, a desfăşurat activităţi în spatele frontului în judeţele Trei Scaune, Ciuc, Odorhei şi Mureş. Comandantul unităţii a fost căpitanul (r) Gavrilă Olteanu din Tîrgu Mureş, refugiat între anii 1940-1944 la Braşov. În zona secuimii, batalionul a acţionat discreţionar pentru reprimarea partizanilor rămaşi răzleţi în această regiune, ceea ce a dus la tragicul episod de la Aita-Seacă, din 26 septembrie 1944, cînd 11 unguri au fost executaţi  după o judecată sumară, sub acuzaţia, reală de altfel, de a fi participat la asasinarea a 20 de ostaşi români în ziua de 4 septembrie 1944. La 12 septembrie 1944, Vîşinski i-a cerut generalului Sănătescu, şeful guvernului român, desfiinţarea acestui detaşament şi trimiterea în judecată a comandantului Olteanu. Batalionul a fost dizolvat, iar Găvrilă Olteanu arestat şi asasinat în închisoare, în luna august 1944.

Sovieticii erau decişi să exploateze diferendele româno-maghiare şi să menţină statutul nordului Transilvaniei în incertitudine. Andrei Vîşinski declara la 14 noiembrie 1944: „Guvernul României nu este cu adevărat democratic şi deci nu este în măsură să garanteze pretinsele drepturi şi libertăţi pentru minoritatea maghiară”. La 6 decembrie 1944, Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe al R.F.S.R, ce anterior fusese însărcinat cu afaceri în România, A.I. Lavretiev, într-un raport adresat Ministerului de Externe al URSS, devoala adevărul: „Problema retrocedării Transilvaniei de Nord României trebuie să fie o pîrghie de acţiune asupra guvernului român, nu numai în domeniul îndeplinirii obligaţiilor economice conform Convenţiei de armistiţiu, dar şi în domeniul politicii interne şi externe promovate de acesta. În momentul de faţă nu există materiale care ar afirma un răspuns cert, ce parte din Transilvania de Nord ar trebui să revină României şi ce parte Ungariei”.

În decembrie 1944, Statul Major al Armatei Roşii menţiona că din punct de vedere tactic, „transferul nordului Transilvaniei către România” va înlătura „singurul stimulent” pentru continuarea sacrificiului militar românesc în afara graniţelor şi de aceea „nu este în avantajul nostru”.
Prin această atitudine, sovieticii vor obţine angajarea militară şi politică a României pe frontul de Vest, iar, pe de altă parte, vor atrage de partea lor autorităţile locale ungare, stimulîndu-le zelul de convertire la comunism prin promisiuni implicite sau explicite de soluţionare a revendicărilor lor iredentiste.

Se înţelege de ce în perioada administraţiei militare sovietice în Ardealul de Nord, organele administrative nu au fost încadrate cu personal sovietic ci cu unguri, cei mai mulţi horthyşti notorii din aşa-zisele gărzi patriotice. În această situaţie, ungurii au devenit din nou stăpînii Transilvaniei de Nord, în condiţii aproape identice cu cele din timpul Dictatului de la Viena, iar românii au devenit din nou străini în ţara lor. Limba maghiară a redevenit limbă oficială, pe care românii erau obligaţi să o folosească în toate împrejurările. Toate indicatoarele de localităţi erau scrise în limba maghiară şi română, tricolorul românesc era interzis şi boicotat peste tot: elevii de liceu care purtau cocarda naţională la butonieră au fost arestaţi: manifestările naţionale erau interzise sub orice formă. Zilnic se semnalau numeroase cazuri în care românii, în special itnelectualii, erau umiliţi, arestaţi în mod abuziv şi maltrataţi, insinuîndu-se că erau fascişti. Ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii Armatei Române, veniţi pentru a-şi vedea familiile în Ardealul de Nord, erau arestaţi, escortaţi pe stradă de organele civile ale poliţiei populare maghiare şi puşi în mod umilitor la corvezi în văzul populaţiei şi al comandamentelor militare sovietice.
Poliţia populară maghiară încerca prin tot felul de atrocităţi şi ameninţări să silească populaţia românească să părăsească Ardealul de Nord.

În toate manifestările ungurilor se observa o simpatie linguşitoare faţă de comandamentul sovietic, căutînd pe orice cale să-l convingă pe acesta de sentimentele lor comuniste, spre a obţine avantaje şi atingerea scopurilor iredentiste.
În felul acesta, se conformau instrucţiunilor date la 26 august 1944 de guvernul de la Budapesta, în care se spunea: „Pentru cazul în care Transilvania de Nord ar fi ocupată de trupele româno-ruse, întreaga minoritate maghiară din Transilvania a primit instrucţiuni de a se organiza în cadrul unui partid comunist, colaborînd intens şi chiar exagerat cu autorităţile ruseşti de ocupaţie, supralicitînd pe români. În felul acesta, ea ar putea obţine simpatia autorităţilor militare ruseşti, complicînd considerabil opera de reîncadrare în statul român”.

Politica maghairilor faţă de sovietici le-a adus cîştig de cauză, obţinînd sprijinul acestora pentru a păstra în propriile mîini puterea în Transilvania de Nord, în toamna şi iarna lui 1944/1945. S-a creat astfel o situaţie cel puţin ciudată: sovieticii, care luptau alături de români împotriva trupelor maghiare şi germane, îi ocroteau pe reprezentanţii vechii administraţii horthyste şi acţionau împotriva românilor cu care erau aliaţi. Pe măsura înaintării frontului, a eliberării unor noi regiuni, autorităţile militare ruseşti reinstalau la conducerea localităţilor pe ungurii ce fuseseră în fruntea lor în perioada 1940/1944 şi, împreună cu aceştia, inaugurau o nouă perioadă de prigoană a românilor.

La 22 decembrie 1944 a luat fiinţă, la Debrecen, Guvernul naţional provizoriu ungar, pro-sovietic. Noul guvern a început imediat demersurile pentru înfiinţarea unei Republici Sovietice a Ardealului de Nord, cu statut autonom, ce urma, ulterior, să fie încorporată în Ungaria. Aceste planuri erau viabile şi ar fi putut prinde contur în condiţiile în care nu s-ar fi instaurat în România un guvern agreat de sovietici. Teza era susţinută, în primul rînd, de fostul exil comunist maghiar din URSS, dar găsea adepţi chiar şi printre comuniştii români aflaţi la Moscova în timpul războiului. Unul dintre aceştia, Walter Roman, evreu din Oradea, susţinea, încă din iulie 1944, oportunitatea unei Transilvanii independente, de la rîul Tisa pînă la Carpaţi, sub protecţia URSS.

Prima încercare a ungurilor de a forma un asemenea Stat Autonom al Ardealului a avut loc la Cluj, în toamna anului 1944, în condiţiile create de administraţia militară sovietică din Transilvania de Nord, cînd au instaurat „Autonomia Statală”, sub conducerea unui guvern denumit Comitetul executiv pentru Nordul Ardealului al F.N.D. Preşedinte a fost numit Teofil Vescan, prefectul Clujului, iar copreşedinte Jordaki Lajos.

Iniţiatorii vizibil ai acestei autonomii statale au fost comuniştii alogeni, grupaţi în Frontul Naţional Democrat din Ardealul de Nord. Dintre ei amintim pe: Jordaki Lajos, Lakatos István, Balogh Edgár, Pászkány Géza, F. Brutuer, L. Csogor, Nicolae Goldenberg, Demeter János, Vescan Teofil etc.
În cadrul acestui consiliu general funcţionau următoarele comisii (ministere): Comisia pentru administrarea teritoriului, Comisia de justiţie, Comisia de învăţămînt, Comisiade cultură şi artă, Comisia de finanţe, Comisia agrar-economică etc.

Programul Statutului Autonom, conceput la Budapesta, cuprindea, printre altele, următoarele capitole: statornicirea bunelor relaţii cu România şi Ungaria; dreptul de control la frontiere; organizarea teritoriului Ardealului de Nord pe baza autonomiei comunale; recunoaşterea limbii maghiare ca limbă oficială de stat; învăţămînt de toate gradele în limba maghiară; consolidarea universităţilor ungureşti din Cluj, Tîrgu Mureş şi înfiinţarea unei universităţi cu profil politehnic în secuime; înfiinţarea unui Consiliu Cultural Maghiar etc. Dar şi extinderea autonomiei statale pe întreg teritoriul Transilvaniei.
Statutul Autonomiei din Ardealul de Nord, condusă de Teofil Vescan, şi-a început activitatea după 25 octombrie 1944 şi a durat pînă la 13 martie 1945. Desfiinţarea acestei forme de guvernămînt s-a datorat instaurării guvernului dr. Petru Groza şi acceptării de către URSS ca Ardealul de Nord, răpit prin Dictatul de la Viena, să revină României.

Ceea ce nu ştia Teofil Vescan şi ungurii care-l manevrau era decizia lui Stalin, comunicată liderului comunist român, Gheorghe Gheorghiu Dej, în cursul unei întîlniri din decembrie 1944: „Dej, eu nu cunosc aşa de bine istoria poporului român, istoria Transilvaniei. Ceva cunosc totuşi şi din istoria poporului român. Probabil ştiţi că nu o dată a fost Rakoczi la mine în legătură cu problema Transilvaniei. Ultima oară a fost acum două săptămîni. I-am spus că, dacă mai vine încă o dată cu problema Transilvaniei, nu mai vreau să-l văd. Transilvania pe veci va fi a României”.

Şi Stalin s-a ţinut de cuvînt. Rămîne un mister decizia lui Stalin de a încuviinţa revenirea Transilvaniei la România, în condiţiile în care comandanţii militari optau pentru un regim neutru al provinciei sau integrarea ei în Ungaria. Un guvern pro-sovietic la Bucureşti, condus de Petru Groza, a fost condiţia esenţială, fără de care Transilvania ar fi fost pierdută, probabil, pe vecie.

Prof. univ. dr.
Ioan BOJAN