Trai pe vătrai!

RADU VIDA

Ar fi interesant ca, la cîteva luni odată, să schimbăm premierul, preşedintele, parlamentarii… Glumesc, desigur, dar vînzoleala pe care a produs-o esemnarea/nominalizarea unui premier „fără şanse” şi a unui guvern „al preşedintelui” a produs atîta gălăgie, încît nu m-a mirat că, la un moment dat, cei care, mai ieri, strigau „Jos Boc” să-l compătimească brusc, să-l căineze şi chiar să-l scoată nevinovat (!?!)

Ba, mai mult, grijulii, unii dintre cei mai vehemenţi au şi propus tot felul de variante de job-uri pentru Emil Boc, disperaţi fiind că a rămas fără tutelă, servici şi iniţiative. În paranteză fie spus, nu este deloc adevărat, ex-premierul rămîne poate cea mai importantă curea de transmisie între preşedintele Traian Băsescu şi… Traian Băsescu, între portocalii din PDL şi secretomanii lui Mihai Răzvan Ungureanu.

Spuneam că singurul cîştig al schimbării guvernului este renaşterea retoricii. Şi, chiar dacă s-au spus de la o grămadă de prostioare, la tîmpenii de-a dreptul jenante, partea plină a paharului a reprezentat-o participarea. Un numitor comun însă al dezbaterilor – de te miri unde – l-a constituit convingerea fermă că, în ciuda schimbărilor totale, nu se schimbă nimic, că, de fapt, vestita Mărie poartă tot pălăria sărăciei, într-o ţară fără perspective generale de mai bine şi în apelarea la acea mică şmecherie a fiecăruia de a păcăli cumva existenţa, nimicnicia, aşa, egoist şi de unul singur. S-a spart, aşadar, canalizarea de vorbe, mai blînde sau mai  deşănţate, şi în tot acest cor în care fiecare se credea mai important decît celălalt, doar unii au rostit o propoziţie care ar fi trebuit să încălzească sufletele şi, evident, buzunarele, ascultătorilor.

UDMR- ul vrea creşterea salariilor şi pensiilor. Aşijderea UNPR-ul.
Un fel de ecou al zisei prezidenţiale, la desemnarea noului prim-ministru. Aserţiunea de mai sus e chiar un citat şi dacă n-am folosit ghilimelele, e pentru că mai mulţi lideri ai formaţiunilor de la guvernare au subliniat această „necesitate”. Ei, bine, mi se pare de-a dreptul nedrept şi ipocrit să se folosească asemenea lozinci, nu numai pentru că, aflaţi la guvernare, ei înşişi au girat diminuarea salariilor şi pensiilor şi scăderea generală a nivelului de trai.

Dar, să ne definim termenii! Care pensii? Să crească cele ale militarilor de grad înalt, spre exemplu? Sau ale celor care, fără temei iau bani, fără să fi avut vreo contribuţie cît de cît la formarea aşa-zisului fond de pensii? Şi care salarii? Cele ale funcţionarilor din ministere, ale înalţilor funcţionari publici, ale şi mai înaltului cler? Sau ale parlamentarilor? Întrebarea cere precizări, pentru că există în ţara asta numeroşi slujbaşi „la patron”, oameni care produc realmente valori, care se exportă şi pentru care acţionariate simandicoase şi, deopotrivă, statul, încasează valută adevărată. Iar producătorii acestor bunuri iau ceva peste salarul minim garantat!

Există un adevăr simplu, după care coborîrea unei pante se face mult mai uşor şi într-un timp mai scurt decît urcuşul ei. Dacă, timp de 22 de ani, am coborît şi am distrus măruntul pe care l-au realizat înaintaşii, ne trebuie cel puţin 22 de ani să revenim la situaţia – economică, desigur – de unde să plecăm spre mai bine. Ş-apoi, traiul pe vătrai, fără muncă adevărată nu confirmă nici vrerea prezindenţială, nici ecourile din discursurile unor politicieni de conjunctură, pentru care „interes naţional” se traduce prin  “egoism individual”.